Vera

Vera s-a născut într-o familie de negustori mărunţi într-un târg din nord. Familia numeroasă, cu patru copii, îşi ducea monoton zilele, fără mari speranţe de schimbare. Vieţile lor erau nu lipsite de griji, dar nici împovărate peste măsură. Dovadă e chiar faptul că fiul cel mare era student la Medicină, la Iaşi. Dar în şoaptă, se vorbea totuşi despre o schimbare ce urma să vină dinspre Rusia, acolo unde bolşevicii făceau dreptate, se spunea. Tatăl ştia asta din lectura unor ziare cu secera şi ciocanul pe frontispiciu, care de la o vreme au început să fie cu ciubote roşii. La ore târzii, bătrânul asculta un post de radio într-o limbă străină, despre care cei mici au aflat că este rusa. Negustorul o deprinsese de la tatăl lui, care o ştia din tinereţea galiţiană. Din vorbă în vorbă copii au aflat că în Uniunea Sovietică se confiscaseră averile celor bogaţi şi se împărţiseră la cei săraci, că oamenii munceau cu multă râvnă, iar mai nou îşi apărau ţara de nazişti. Pe la finele lui 1943, după declanşarea ofensivei victorioase de la Kursk, ideea că bolşevicii vor ajunge şi la noi începuse să fie o certitudine pentru familie şi era bine să fii pregătit pentru asta. Însă aveau grijă să vorbească despre toate acestea în taină, întrucât vremurile erau tulburi.

Dintre toţi copiii, cea mai captivată de ideile tatălui era Vera. De aceea bătrânul îi destăinuia mai mult decât fratelui şi surorilor. Treptat a ajuns să îi facă şi alte confidenţe despre partea secretă a misiunii lui, arătându-i nişte manifeste care prevesteau apropierea Armatei Roşii şi îndemnau la nesupunere faţă de autorităţile româneşti. Atunci când trupele ruseşti au ajuns în târgul lor, bătrânul le-a întâmpinat cu steagul roşu, devenind brusc, dintr-un mărunt negustor veşnic nemulţumit de roadele muncii lui, un personaj important, temut de mulţi şi respectat de puţini. Atunci Vera a înţeles cât de fructuoase au fost conversaţiile lungi în care cei doi au dezbătut cu înfocare idei despre lumea nouă ce avea să se nască. Tatăl era tare mândru de fiica lui preferată, prevestindu-i un viitor pe măsura credinţei şi stăruinţei ei.

Şi cu adevărat lumea s-a schimbat după ideile şi idealurile propovăduite de bătrân şi urmate întocmai de Vera. Dar tatăl ştia mult mai multe decât îi dezvăluise Verei cu privire la revoluţia fără de care lumea nouă nu se putea înfăptui. Atunci Vera a înţeles că revoluţia este o cauză mult prea mare ca să poată birui cu oameni nehotărâţi. Trebuia să distrugă lumea veche, cu tot cu exponenţii ei pervertiţi de ideile burgheze şi să nu ai nicio milă faţă de duşmani.

Broşurile roşii citite cândva pe sub mână au început să circule nestingherite făcându-i cunoscuţi pe profeţii lumii noi, Lenin şi Stalin. Bătrânul avea o admiraţie aparte faţă de Iosif Vissarionovici. Numele lui era rostit împreună cu o reverenţă, în semn de acord total.

Vera nu terminase încă liceul, când bătrânul i-a spus că este o fată împlinită şi un om de nădejde al vremurilor noi şi că ar fi dorit să ajungă o mână de fier în securitate. Deprinsese câte ceva din tainele limbii ruse, aşa încât îi va fi lesne să înveţe chiar de la instructorii sovietici mijloacele specifice ale muncii de braţ înarmat al revoluţiei bolşevice. Iar Vera nu l-a dezamăgit cu nimic pe bătrân.

Vremurile în care familia lor muncea din greu ca să îşi trimită copii la şcoală trecuseră deja. Într-o zi Vera s-a întors în urbe, îmbrăcată într-o uniformă albastră. Se schimbase total. Din fetiţa de altă dată părea să nu mai fi rămas nimic. Îşi tăiase părul scurt după moda femeii sovietice şi devenise sobră şi distantă. Străbătea ţanţoşă străzile târguluui, afişând un aer de siguranţă şi hotărâre. Cei care o ştiau dinainte, aproape nu o mai recunoşteau. Dar nici ea nu ţinea să mai fie recunoscută. Era alt om: omul datoriei şi al misiunii încredinţate de partid. Nu mai zâmbea decât cu un fel de rictus. Era conştientă că misiuni importante îi vor fi încredinţate. La şedinţele de la regionala securităţii, undeVerei i s-a încredinţat o muncă de mare răspundere a aflat că va conduce o misiune în munţi împotriva duşmanilor poporului muncitor, care se iluziona cu venirea americanilor şi întoarcerea vremurilor de altădată. Dar Vera ştia din surse sigure că aşteptările lor erau utopice, iar revoluţia va izbândi în toate şi pretutindeni. Între timp învăţase tainele muncii operative şi credea fără crâcnire în învăţătura lui Stalin. În puţinele ei clipe de introspecţie era surprinsă să constate cât de mult o maturizase revoluţia şi cât de palpitant este să lucrezi pentru lumea nouă. Despre trecutul ei mic-burghez nu-i mai plăcea să vorbească. Şi de ce ar mai fi făcut-o, de vreme ce lumea nouă se făcea cu oameni hotărâţi şi fără istorie?

În luptele din munţii Bucovinei împotriva partizanilor reacţionari şi ai imperialismului anglo-american, Vera a condus mai multe operaţiuni, despre care nu vorbea nicodată, nici măcar cu soţul ori copiii ei. Se căsătorise cu un muncitor destoinic şi la fel de zelos în convingerile lui bolşevice.

În târgul copilăriei s-a întors pentru ultima dată la înmormântarea tatălui. Însă nimeni nu o mai recunoştea. Sau nu mai dorea să o recunoască. Dar despre asta nu vom afla niciodată adevărul. A fost o ceremonie scurtă, cu onoruri militare şi cuvinte tovărăşeşti de apreciere pentru opera bătrânului ilegalist. Pentru a imortaliza clipa, Vera s-a dus la fotograf, pentru o poză de adio. Din spatele sticlei străbate privirea tăioasă a unei femei încă frumoase, cu părul permanent, îmbrăcată în uniformă albastră cu petliţe bleumarin şi cu pieptul tăiat în diagonală de centurionul din piele. Pistolul nu este la vedere.

Istoria nu i-a dat dreptate Verei până la urmă, dar ea a fost convinsă mereu că este de partea istoriei. A supravieţuit până în anul 1998, văzând cum toate idealurile ei de viaţă s-au năruit. Iar din fiică devotată a revoluţiei şi a poporului muncitor a ajuns să fie numită „securistă nenorocită”.

Pentru clipa marii treceri, a îmbrăcat ţinuta ei de gală, împodobită cu mulţimea de decoraţii. În mâini ţinea fotografia ei preferată, cu rame aurii, decorate cu frunze de stejar. La ceremonia păgână de incinerare nimeni nu a mai ţinut discursuri şi nici nu s-au tras salve de recunoştinţă.

Mihai Dorin este istoric şi publicist