Viitorul României, România viitorului

Nici după căderea comunismului n-am vrut să plec, dar s-a întâmplat viaţa: m-am căsătorit cu o româncă săsoaică emigrată chiar în timpul revoltei de la Braşov, deci în noiembrie 1987, în Germania, mama a emigrat şi ea în toamna lui 1993, iar surorile plecaseră cu familiile lor imediat în 1990 (ca atâţia şi atâţia alţi germani din ţară). În 2000, m-am întors în ţară. În 2003, când mi-a expirat paşaportul, mi-am făcut cu ocazia asta şi „repatrierea” (plecasem cu paşaport dintr-ăla, de „plecare definitivă”). Evident, nu puţini dintre cunoscuţi (prieteni şi nu numai) au fost cei care m-au considerat fraier de-a dreptul: cum să laşi, frate, Germania pentru România? Mie unuia nu mi-a părut rău. Iar de bine, de rău, lucrurile au evoluat pozitiv: România a intrat în NATO (2004) şi în UE (2007), se evaporase calvarul vizelor, cu toţii am putut şi putem (încă…) să călătorim liberi prin Europa, dreptul acesta la liberă circulaţie inclusiv a forţei de muncă reprezentând unul fundamental pentru oricare ţară membră UE.

Din 2012 încoace, lucrurile s-au complicat an de an în România. În loc să se pună pe treabă, toate guvernările (USL, PSD, PSD-ALDE, excepţie făcând guvernul Cioloş) s-au ocupat în primul rând de capturarea puterii depline în stat, infrastructura, educaţia şi sănătatea reprezentând constant doar promisiuni electorale, niciodată ţinte urmărite a fi atinse de-adevăratelea. A mai fost, desigur, memorabilul an 2014, când sasul Klaus Iohannis l-a trimis la plimbare pe Victor Ponta, evident, graţie electoratului cu capul pe umeri şi scaun la cap. Şi a mai fost, cum sugeram, respiroul guvernării Cioloş. Apoi, odată cu pseudo-guvernele PSDragnea, de mână cu mane(re)chinul Tăriceanu şi-a sa mică oaste de strânsură a liberalilor roşii, ţara s-a înscris parcă definitiv pe-o pantă descendentă: nu s-a mai clădit mai nimic, dimpotrivă: au început la propriu dărâmările, în principal a sistemului de justiţie şi, odată cu acesta, a statului de drept. Şi uite aşa, România a devenit al doilea furnizor (după Siria!!) de emigranţi. Siria, o ţară-n plin război. România, o ţară-n plină pace. Vorba vină. O ţară-n plin război hibrid, duşi de borfaşi ajunşi la butoanele puterii şi sprijiniţi de „români utili”, vorba contraamiralului Chiţac, împotriva valorilor şi aspiraţiilor europene ale românilor.

N-o mai lungesc: dacă aş mai fi fost acum trăitor în Germania, precis nu m-aş mai întoarce acasă. Şi cu siguranţă mulţi, foarte mulţi români stabiliţi prin toată Europa de Vest, din Italia până-n Irlanda, nu se gândesc defel la o eventuală întoarcere acasă. Catastrofa demografică deja are contur precis, iar pensionarii şi bugetarii-n prag de pensie care se lasă orbiţi cu noi şi noi măriri de pensii şi salarii să ştie că dacă România ca stat nu se-ntoarce cu faţa la nevoile cetăţenilor ei, pensiile şi salariile lor umflate cu pompa promisiunilor permanent electorale vor avea valoarea unui căuş de apă aruncat în deşert.

Ca să închei într-o notă personală: România va fi realmente pe calea cea bună, dătătoare de speranţă şi de încredere (eu unul, în momentul de faţă am zero încredere în statul român condus de nişte hoţi deveniţi legiutori) în momentul în care va reuşi să-ntoarcă trendul plecărilor într-unul al întoarcerilor acasă. Iar atunci când se vor întoarce în număr semnificativ şi nişte saşi şi şvabi din Germania-n România, abia atunci vom avea garanţia că evoluţia euroatlantică a ţării ca stat de drept şi economie de piaţă socială va fi ireversibilă, ireversibil pozitivă.

Mai am şanse să prind eu inversarea trendului? Am 57 de ani. Speranţa medie de viaţă a bărbaţilor din România e de 68,5 ani, hai să zicem: 69 (cea mai mică din UE…). Teoretic, o să apuc anul 2030. Dar o să mai apuc şi o Românie aşezată (în) bine, pe măsura posibilităţilor şi potenţialului ei? Nu ştiu. Din perspectiva prezentului, nu prea a(ve)m motive de speranţă: energia ticăloşilor de la butoane pare constant sufocant de mare faţă de energia oamenilor cumsecade, cinstiţi şi corecţi. Dar speranţa oamenilor cumsecade este oarbă şi rezistă chiar şi atunci când nimic nu pare a o (mai) susţine. Iar unde-i speranţă (fie ea şi oarbă), este şi energie pozitivă fără de care nimic bun şi durabil nu poate fi clădit.

Michael Astner este poet, traducător şi publicist