Caută 
1 MIN
„Simt că vine primăvara!” am exclamat cu toată vigoarea tinereții într-un februarie cu o-ho-ho! mulți ani în urmă. Exlamația era adresată domnului diriginte, într-o zi, pe când mergeam la el pe strada Sulfinei, să mă mediteze. Iar el: „E bine că simți! De la o vreme eu…” și a dat din mână a lehamite. Nu luam în seamă pe atunci astfel de gesturi, treceam peste ele „falnic, fără păs”, ca eminescianul sultan cuceritor, cu toate bateriile celor douăzeci de ani zbârnâind în piept.
Acum, când domnul diriginte nu mai este, venindu-mi și mie rândul să dau din mână a lehamite, îmi dau seama că este vorba mai degrabă de un amestec de jumi tristețe și juma deprimare decât de lehamite. Flutur din mână ca să-mi alung descurajarea pe care s-o prefac în nepăsare, muștele negre din gânduri, care trebuie alungate. Dar nu le poți domoli…
Cu toate acestea, îmi umflu nările, îmi încordez privirile mioape, încerc să-mi înmoi sufletul tot mai spongios, ca să simt primăvara venind: măcar printr-un semn cât de mic, cât de firav, printr-o boare care să-mi atingă corzile cele mai sensibile, încă zvâcnind. Unde? Unde o găsesc în acest februarie cu susu-n jos? În mirozna acră și molatecă de canal puturos, care se înalță din cartierul duhnind? În duhoarea care-ți cârnește nasul din intrările cu trepte cariate ale blocurilor coșcovite? Poate în unda de balegă și fum ridicată dintr-o ogradă cu gard înalt, de cazemată. Poate în șirul de tei de la biserică, pe care-i știu din copilărie, discreți și complici; „vom reveni” îmi spun cu siguranța degajată de grosimea bătrână și înțeleaptă.
Primăvara se ridică ca un om de pe boală prin primul țânțar, umblând năuc, bâzâind neauzit pe ecranul computerului. De ce să strivesc acest mesager anemic? Pe cer primăvara își încearcă primele culori ca un pictor novice: în rozul opalescent al unor țarțamuri de nori, sub care se ascunde un soare peltic, zâmbind cu jumătate de gură, precum un copil prins cu lingurița în borcanul de dulceață.
Sap prin grădină și din brazdele lucioase ies aburi, încolăcindu-se, cuprinzându-mi parcă întreaga ființă. Dau cu lama hârlețului peste rădăcini de vișin, tai rădăcinile cu mustăți abundente, înfipte, încleștate cu patimă parcă în pământ… și, uite-o! primăvara, în colții ascuțiți și albicioși, care încearcă să capete culoare, să prindă barem o umbră de verde. Arunc rădăcinile tăiate în fosta fosă și mă uit atent la crengile aruncate aici: oare nu dau colți? nu îmbobocesc pletele ramurilor de răchită aruncate? Așa mă uitam în copilărie, stând pe burtă, la poporul de furnici, care împresura un bondar mort. Şi cât aș fi vrut ca bondarul să miște măcar un picioruș, să se ridice deodată și să scuture negreața furnicilor!
„Hai, nu mănânci?” mă trezește din gânduri Maria, scoțând capul pe ușă. Dau din mână, dar nu a lehamite, cum credeam că dă domnul diriginte din strada cu nume de primăvară, a Sulfinei. Flutur vag din mână, neștiind nici eu ce vreau. Alung muștele gândurilor rele: „Mai încolo”. Îmi umflu toate nările sufletului, alung fiorul care mă strânge-n spate și strâng cu putere coada hârlețului în mâini. Şi simt prin vene cum îmi zvâcnesc șuvoaiele de sânge: Vine! Vine! Vine!
Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist
