„Vino, fată, nu te du!”

12 medalii dintre care nouă de aur. Acesta este bilanţul strălucitor al canotajului românesc la Campionatele Europene de juniori care s-au încheiat la Ioannina, sub soarele Eladei, săptămâna trecută. Un bilanţ asemănător cu acela al canotorilor şi mai ales al canotoarelor la Jocurile Olimpice din 1984, ediţie boicotată de ţările pe atunci socialiste, în afară de România lui Ceauşescu. Şi ca să nu dăm dovadă de maliţie, un bilanţ comparabil cu cele de la kaiac-canoe din anii '60, dinaintea apariţiei lui Patzachin, când flotila lipovenească cu palmele bătătorite arăta imperturbabil dominaţia imperială a României în acest sport. Nouă medalii de aur, una de argint şi două de bronz din 14 echipaje nu înseamnă altceva decât HEGEMONIE, pentru o federaţie condusă de o campioană gigantică, Elisabeta Lipă. De la dominaţie europeană la dominaţie mondială mai sunt câţiva paşi de făcut, dar mai împleticiţi sunt, cel puţin în sportul românesc, paşii de la categoria speranţe la seniori. Situaţia din sportul mondial ar duce la concluzia că, dacă din cele 12 echipaje medaliate la Ioannina ar ieşi măcar patru medaliate la Jocurile Olimpice de la Paris 2024, ar însemna că sportul vâslelor şi ramelor în România lucrează la eficienţă aproape de maxim, pentru că în orice fenomen sportiv există pierderi. Iar temerea noastră este că sportul românesc lucrează, mai mereu, în pierdere. O dovedeşte şi atletismul. Lista campionilor europeni şi mondiali de juniori şi tineret formaţi în România este impresionantă, dar – cel puţin în ultimele două decenii – materializarea performanţelor lor este aproape nulă. Aruncătoarea de ciocan Bianca Perie a cucerit toate titlurile europene şi mondiale la juniorat, dar s-a canonit zece ani fără succes să obţină o victorie la seniori. În timp ce regretata poloneză Kamila Skolimowska a dat marea lovitură olimpică în primul an de seniorat.

La noi, talentele curg gârlă şi apar cu duiumul pe tabloul performanţelor juvenile, fiindcă există scormonitori de talente harnici, care ştiu să cizeleze copiii cu har. Acesta este primul pas în formarea unui sportiv, care ajunge la rangul de mare speranţă, cu trofee câştigate şi medalii juvenile la gât. Urmează pasul al doilea, cel mai greu, al drumului spre consacrare. Cel mai greu, fiindcă implică în mare măsură aspectul financiar. Ori, când e vorba de bani, politicienii noştri trec pe marşarier. E drept, canotajul se poate mulţumi cu ceea ce primeşte. Este un sport mai puţin pretenţios ca tenisul, de exemplu. În plus, campioanele noastre de la canotaj sunt în mare majoritate fete de la ţară, obişnuite cu munca grea, care nu se sperie de caznele ergometrului sau bacului. Gimnastica a căzut fiindcă aspirantele la glorie au aflat ce cazne le aşteaptă până ajung la gloria olimpică şi, apoi, la pictoriale bănoase. Atletismul este zero la cluburi, stadioane şi concursuri interne, cât despre tenis, ce să spunem? Sunt şi terenuri, sunt şi concursuri împotriva opoziţiei destructive de altă dată a Ruxandrei Dragomir. Mai mult, la noi statul lucrează mult la bază în tenis. Simonei Halep i-a pus cineva racheta în mână, maestrul Firicel Tomai i-a şlefuit talentul, dar după aia… "descurcă-te, fată". Şi dacă Simona a ajuns unde a ajuns, este meritul unor părinţi înstăriţi. Probabil că Bianca Andreescu, subiect la modă, ar fi ajuns la notorietate şi în România datorită imensului talent, chiar dacă Nicu şi Maria Andreescu n-ar fi avut posibilităţile lui Stere şi ale Tatianei, dar politica sportivă a Canadei a avut rolul primordial. Pentru că autorităţile sportive de acolo nu s-au implicat la bază, ca peste tot, ci la momentul "du-te, fată (băiete)". Ceea ce face ca tenisul canadian, care în ultimii vreo 50 de ani, a dat doar 4-5 jucători de clasă, să ajungă încet-încet o forţă de prim rang.

Experienţa canadiană ne arată secretul Biancăi Andreescu, acelaşi ca a lui Raonic, Shapovalov sau Augier. După momentul ABC-ului şi a primelor răbufniri de talent, urmează implicarea decisivă. "Vino, fată, nu te du!"