Vremea dizertaţiilor

Amicul meu, Nero Plantagenel, profesor universitar la Istoria marilor descoperiri ştiinţifice ale umanităţii, mi-a trimis recent un schimb de e-mail-uri colective din interiorul grupului închis de specialişti din cadrul facultăţii sale. A precizat, cu veselie (am avut senzaţia!), în preambul mesajului lui: „Pentru textele tale suprarealiste, iată, puţină realitate academică, sinceră, necontrafăcută.” Am citit, atent, cearşaful de textuleţe aparţinând unor universitari foarte serioşi, din care voi reproduce, mai jos, câteva ad litteram. Am schimbat numele celor implicaţi cu nişte alias-uri ce marchează dominantele lor identitare, aşa cum le-am dedus eu din opiniile exprimate acolo. În plus, am introdus diacriticele, absente, se ştie, în general, din spaţiul electronic. Nu de alta, dar n-aş vrea să mă transform în exponetul „minunatei” lumi noi, în care limba română, pe lângă multele-i „exproprieri” brutale, să-şi piardăşi ultimele însemne de autonomie. (À propos,un coleg dintr-o zonă universitară diferită tocmai mi-a relatat un caz uluitor, de acest tip, trăit de el însuşi la un examen recent: o tânără studentă i-a scris lucrarea-test – de mână, se înţelege, şi în limba română- complet fără diacritice! Pânăşi numele ei era redactat astfel, devenind, din Tiţa Scârţanu, nimic altceva decît Tita Scirtanu. En fin, îmi spun, folosind faimoasa sintagmă a lui Lewis Carroll: „You are old, Father William!”„Eşti bătrân, Taică Will!” Lasă aşadar comentariile defazate şi vezi-ţi de anacronismele tale caraghioase şi de neînţeles!)

Să revenim însă la e-mail-uri! Totul pornise, aparent, de la mesajul unui vizionar al grupului, pe care îl voi identifica drept Înţeleptul, mesaj profund reformator în privinţa derulării examenului de licenţă. Profesorul propunea, destul de vehement, o unificare „estetică” a dizertaţiilor prezentate de studenţii absolvenţi: „Nu mai merge în felul ăsta! Parcă am fi la circ atunci când examinăm cu lucrările pe masă. Sânt legate în fel şi chip. Unele cu arcuri, altele în piele. Nu doar eterogenitatea modului de legare deranjează, ci şi culorile în care ea este făcută. Arcurile acoperă o arie cromatică terifiantă- de la verde, roz, mov, auriu şi negru, la portocaliu, roşu, galben, albastru, alb, maro, gri etc., etc. Ei bine, aceeaşi grotescă varietate se regăseşte, la scară mare acum, pe tezele legate în piele. Ca profesor-examinator, preiei, pe retină, vrând-nevrând, paleta scelerat-divergentă de nuanţe dintr-o picturăinfernală, semnată, eventual, de Bosch. Dacă ai sensibilităţi, poţi cădea în epilepsie de la jocul, aproape stroboscopic, de culori. Trebuie să impunem deci eliminarea lucrărilor cu arcuri şi legarea lor obligatorie în piele, necesarmente roşie, întrucât nu văd o nuanţă mai nobilă, mai elegantă, mai cuceritoare decât aceasta.” Primul răspuns de pe listă a fost unul răutăcios, insidios, al unui profesor pe care îl voi numi Cinicul: „Am impresia că stimabilul şi derutatul nostru coleg îşi doreşte revenirea la vremuri de tristă amintire, nu numai prin excesul uniformizator, ci şi prin fermecătoarea culoare aleasă. Roşu, dragi prieteni, roşu…”

„Care-i treaba cu roşu?” a întrebat imediat Înţeleptul, vizibil iritat. „Păi, uite care-i!”, a revenit Cinicul agresiv, lipsit de tentaţia esopică anterioară. „E culoarea comuniştilor din care te tragi. Culoarea marasmului, a dezastrului naţional, a colapsului. Mă mir că nu doreşti să-i trimiţi pe studenţi în Gulaş!”„Gulaş?!”, a sărit o a treia voce (feminină) – a Luptătoarei neconcesive, mi s-a părut. „Gulaş, ai? Pentru informarea dumitale, vorbim despre Gulag. Acesta-i nivelul, doamnelor şi domnilor, în Universitatea autohtonă contemporană! Sfertodoctism. Ne plângem că studenţii sunt slabi, dar uite cine-i îndrumă! Impostorii!” Cinicul a replicat înfuriat: „Îţi dai seama, madam, că a fost o scăpare de tastare! Ignoranta nefericită eşti tu!” S-a întors brusc şi Înţeleptul: „Sunteţi o adunătură de khmeri roşii, de bolşevici împuţiţi! Nu eu care am certificat de revoluţionar, golanilor!” Cinicul: „Prin urmare, tu, singur, reprezinţi o adunătură, dacă te compari, contrastiv, cu noi toţi laolaltă! Învaţă să scrii, repetentule!” Înţeleptul: „Porcule, te prind eu la şcoală! La o confruntare bărbătească!” A mai intervenit o voce feminină, Lozincarda: „Vai, discutăm o chestiune atât de importantă- modul de prezentare a lucrărilor de licenţă-, iar voi deturnaţi dialogul! Nu realizaţi că, într-o asemenea decizie, stă soarta învăţământului românesc? Sunteţi iresponsabili, aţi abandonat apostolia universitară! Întoarceţi-vă la fondul problemei! Da, de o mie de ori da: cum să legăm dizertaţiile pentru a da distincţie examenului? Precizez că eu nu-mi voi trăda menirea!”

M-am oprit, întrucât am zărit nişte mesaje scurte, mai jos, cu „fă”, „bag” sau „oli”şi mi-am pierdut interesul. Fierb însă la foc mocnit, de câteva zile, să lansez discuţia reformatoare şi în facultatea mea…

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi