Vremurile nelegiuirii (I)

Nu există nicio ţară pe faţa pământului de unde să fi dispărut cei care încalcă legea. Povestea cu penitenciarele goale din ţările scandinave, gata de a fi reconvertite în spaţii de joacă, nu a împiedicat cea mai cumplită crimă pe timp de pace din Europa, când monstruosul asasin în serie, Anders Behring Breivik, a urmărit cu sânge rece şi a ucis, unul câte unul, 69 de adolescenţi fără apărare veniţi pe insula Utøya (de unde nu au mai avut scăpare) la o tabără a tineretului socialist, opţiune politică pe care criminalul norvegian o detesta. Ca o lecţie că şi civilizaţia poate fi tâmpită atunci când operează cu principii goale şi nu judecă mai presus de convenţii şi clişee castratoare, acest monstru, care trebuia jupuit de viu, stă relaxat, în condiţii pe care trei sferturi dintre români le-ar visa, aşteptând, cu rânjetul sfidător adoptat la proces şi cu laba dreaptă, cu care a ucis, ridicată în sus întru celebrarea idolilor săi hitlerişti, trecere celor 21 de ani de închisoare, un maxim admis de legislaţia norvegiană, cea mai permisivă (şi, da, cea mai înaintată propagandistic din lume), care a putut fi administrat acestei creaturi satanice. La 54 de ani, monstrul va circula liber prin ţara sa educată, o culme a decenţei, ordinii şi civilizaţiei. Gata să mai măcelărească adolescenţi dacă va avea chef, desigur.

Am dat acest exemplu extrem pentru a pune în discuţie un lucru fundamental într-o democraţie: pedeapsa pentru infracţiuni grave care au consecinţe dramatice, uneori irecuperabile, la adresa cetăţenilor sau a comunităţilor, iar corupţia sistemică, ce distruge o ţară, este o astfel de infracţiune gravă. De regulă, activiştii stângii (care tac strategic atunci când e vorba de represiunile brutale pe care regimurile pe care le simpatizează – dar unde nu trăiesc! – le adoptă la adresa propriilor lor cetăţeni) afirmă ritos că violenţa instituţională (legi, poliţie, pedepse, încarcerare) nu diminuează rata infracţionalităţii şi aici exemplul Statelor Unite este de rigoare. De asemenea, Ferit-a sfântul! să folosească cineva mijloace neortodoxe în interogarea teroriştilor (personaje pe care, după cum bine ştim, e suficient să le rogi frumos, la o cafea, că-ţi şi dezvăluie, afabile, reţeaua criminală din care fac parte) că una-două sar "tovarăşii de drum" ai lui Putin la protest. Pe scurt, superioritatea valorilor civilizaţiei occidentale ar trebui să se manifeste într-o abordare mai laxă a infracţionalităţii, bazată pe reeducare veselă, participativă şi pe o reinserţie catifelată a interlopilor în lumea de zi cu zi. Acest utopic wishful thinking, pe care, în principiu, nu l-aş respinge pentru viitor, într-o lume echilibrată, are de înfruntat o realitate crudă: pe de o parte o creştere a infracţionalităţii generată de un cadru legal din ce în ce mai permisiv şi, pe de altă parte, în societăţile parţial democratice, o accentuare a imixtiunii grosolane a puterilor autoritariste, iliberale sau despotice, în justiţie.

În cadrul operaţiunii generale de compromitere a legii şi a justiţiei anticorupţie pe care o dezvoltă oficinile televizate româneşti, relee ale canalului de propagandă şi manipulare Russia Today, am văzut în ultimii ani că ţinta linşajului mediatic a fost pusă pe procurori. Între altele, s-a difuzat artistic insinuarea că dacă au existat cazuri de abuzuri în anchetă asta înseamnă că abuzul e o chestiune sistemică şi că e practicat de întreg corpul angajaţilor Ministerului Public. Apoi, maculatorii de profesie au trecut, abrupt, la atac la persoană şi la manipulări grosiere, cea mai recentă şi revelatoare murdărie fiind campania "Augustin Lazăr – procuror comunist şi torţionar". Pentru că este un caz-şcoală de încercare de subminare a fundamentelor democratice şi constituţionale  ale ţării noastre, de scoatere a României din Europa şi de impunere prin violenţă mediatică şi abuz legislativ a unui regim al nelegiuiţilor, aş face câteva observaţii aici, dincolo de polemicile, politice sau juridice, din mass media.

Deşi, cu un deceniu în urmă, l-am cunoscut o dată pe domnul Augustin Lazăr (la un seminar internaţional organizat de Interpol şi consacrat furturilor de patrimoniu mobil şi a criminalităţii transfrontaliere în acest domeniu) voi evita personalizarea discuţiei, pentru că mi se pare mult mai importantă analiza de principiu (tot din acest motiv voi sări peste situaţia scandaloasă, de neacceptat, ca slugile uneia dintre cele mai abjecte figuri ale fostei Securităţi să dea lecţii de morală şi să acuze dezinvolt pe alţii). Campania de discreditare a vizat însă şi un aspect perfect adevărat şi de necontestat pentru cineva care are o funcţie de conducere la Parchetul General şi care, pe cale de consecinţă, are o vechime în meserie de peste trei decenii: trebuia să fi fost şi procuror comunist, la fel ca însuşi Ministrul Justiţiei, de altfel. Este asta o vină în sine? Ar trebui stigmatizaţi indistinct toţi cei care au acest trecut în dosarul lor profesional? Nu cumva ar trebui ei aruncaţi cu toţii la coşul de gunoi al istoriei ca executanţi neabătuţi ai politicii partidului în domeniul penal, ca principal instrument de incriminare şi represiune folosit de sistemul criminal comunist? Nu cumva au fost toţi vinovaţi de a fi funcţionat drept "braţul înarmat" al partidului atunci când era vorba de dosare politice? Sunt întrebări legitime, chiar şi în gura teroriştilor mediatici, şi pentru a le da un răspuns trebuie lămurite, în primul rând, datele şi contextul istoric în care a funcţionat instituţia procuraturii din perioada dictaturii staliniste sau a regimului personal al lui Nicolae Ceauşescu. (Continuarea în ediţia de miercuri, 17 aprilie, a Ziarului de Iaşi)

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor