Vremurile nelegiuirii (II)

Spre deosebire de regimul criminal nazist, regimul satanic comunist a introdus un principiu fundamental în funcţionarea lui: disimularea. Dacă naziştii îşi afirmau nestingheriţi construcţia statului şi a ideologiei ca fiind o prelungire a teoriei rasiste a superiorităţii ariene, comuniştii, mult mai perfizi, şi-au justificat crimele ca fiind spre binele poporului. De aceea, minciuna comunistă este tolerată şi azi, pentru că ascunde practicile nelegiuite sub aparenţa "binelui făcut cu forţa". Dacă maşinăria industrială cumplită a lui Hitler omora oamenii pe bandă rulantă, sufocându-i rapid cu Zyklon B, monstruoasa măcelărie comunistă tortura lent, masacrând fizic şi psihic, ani la rând, "duşmanii poporului" trimişi la reeducare în Gulag. În acest cadru trebuie începută descrierea procuraturii comuniste, ca instrument de aplicare a politicii partidului în domeniul penal, ca organism acuzator nu în numele legii, ci în numele "aleşilor" poporului. Nu trebuie uitat că procuratura, în diferite grade, a fost pe toată durata perioadei comuniste în România, un instrument de acuzare de care s-a folosit partidul, nu societatea şi care a fost, în forme individuale mai grave sau mai uşoare, parte a sistemului poliţienesc, de opresiune şi represiune. Pentru cei tineri, ar fi util de amintit de ce procuratura era instrumentul predilect al sistemului dictatorial comunist de stăpânire a justiţiei:

În primul rând, pentru că era un sistem ierarhic, în care şeful era numit politic. Sistemul ierarhic strict permitea ingerinţa procurorului-şef în dosarele subordonaţilor în funcţie de comanda politică. Chiar dacă procurorul de caz îşi făcea corect cercetarea, dacă partidul hotăra altfel (anularea, o altă încadrare sau falsificarea de probe pentru o înscenare judiciară) şeful intervenea şi, pentru a-şi păstra privilegiile, executa comanda partidului.

În al doilea rând, procuratura era veriga esenţială, sine qua non, în circuitul incriminării. Putea Miliţia să facă oricâte cercetări şi să întocmească dosare preliminare, dacă procurorul primea ordin, la cererea partidului, să închidă dosarul acest lucru era realizat imediat. Procuratura putea închide un dosar, iar cazul ca atare nu mai era niciodată judecat (de unde imaginea net mai pozitivă a judecătorilor de atunci, care rareori erau forţaţi la compromisuri) sau, simetric, putea să fabrice unul, la comandă, în care să trimită în instanţă, cu probe măsluite, oameni nevinovaţi care erau apoi condamnaţi fără drept de apel. De aceea, procuratura nu a fost o instituţie ca oricare alta în sistemul judiciar, ci era chiar cheia prin care clica de partid manipula justiţia.

În fine, ştim astăzi, din dosarele de la CNSAS, că Securitatea, ca "braţ înarmat" al partidului, supraveghea foarte atent ce făceau atât Miliţia, cât şi Procuratura şi că toate cazurile politice, care erau încadrate ca infracţiuni contra securităţii statului (adică indicativul CSS pe fişa de încarcerare) erau anchetate şi administrate de ei, cele două instituţii de forţă amintite fiind obligate să execute ce le spunea ofiţerul de obiectiv de la securitate. Trebuie, deci, reamintit că procurorii erau strict subordonaţi securiştilor. Aşa cum au arătat cercetătorii, a existat un Plan de măsuri secret, dat de Iulian Vlad în 1980, prin care dosarele politice erau mascate prin aşa-zise infracţiuni de drept comun. Bunăoară, în cazul tragic al lui Gheorghe Ursu, dosarul era pe "deţinere de valută" (17 dolari!) , în realitate fiind arestat după o delaţiune a unei colege de serviciu, pentru infracţiuni la adresa siguranţei statului socialist (adică pentru că-l criticase pe Ceauşescu şi regimul lui într-un jurnal şi pentru că trimisese scrisori la Europa liberă). După cum a declarat în instanţă şeful arestului miliţiei din Rahova, Gh. Ursu era scos la interogatoriu aparent de către anchetatorul miliţiei, după care, din biroul acestuia era preluat de securişti şi transferat printr-o uşă spre camera de tortură aparţinând Direcţiai a 6-a, anchete penale, a Securităţii unde a şi murit din cauza violenţelor îndurate, care i-au provocat o hemoragie internă, pudic trecută de medicul închisorii drept o nevinovată "peritonită", motiv pentru care procurorul de caz a şi închis repede dosarul. În niciun document oficial nu este menţionată activitatea securiştilor.

Am schiţat acest cadru istoric, pentru două motive: dacă sunt lucruri reprobabile pe care le-a săvârşit, la Aiud, tânărul procuror criminalist Augustin Lazăr să răspundă, desigur, pentru ele, dar manipularea kaghebistă care îl face vinovat pentru o decizie absolut formală (era repartizat, când îi venea rândul, să contrasemneze dosarele de eliberare condiţionată pe care le pregăteau angajaţii închisorii şi le aproba securistul instituţiei pe care, da, îl chema tot Lazăr, dar Gh.) e doar pentru proşti sau pentru ticăloşi fanatizaţi. Nu ştiu dacă domnul Augustin Lazăr, la 29 de ani, avea habar care dintre dosarele de drept comun care îi veneau la comisie deja cu rezoluţia pe ele, se refereau la un deţinut politic, dar mărturia unuia dintre adjuncţii închisorii e revelatoare: "oricum ni se spunea [de la Securitate] să le trecem în dosar că au avut abateri" astfel încât să nu poată fi aplicate criteriile prevăzute de lege pentru eliberarea condiţionată. Şi după cum a spus şi disidentul Radu Filipescu, întemniţat politic la Aiud, nu s-a văzut vreodată ca un deţinut politic să fi ieşit condiţionat de acolo. Aşa încât nu trebuie să fii cine ştie ce mare deştept pentru a vedea că ţinta nu e procurorul-şef aflat în funcţie, ci justiţia însăşi, pusă în pericol de un concurs măsluit pentru un viitor procuror-şef ales politic şi nu profesional.

Al doilea motiv este spaima că cineva vrea să treacă iarăşi procuratura sub călcâiul unui grup infracţional care a pus mâna pe putere, ca în vremurile aurorale când Rodica Stănoiu făcea dosare după cum i se ordona la şedinţele de partid din Kiseleff, vremuri în care, ne amintim, procurorii incomozi erau "ajutaţi" să se sinucidă. Atunci când, ca obligaţie pentru a fi primiţi în UE, mult hulita Monica Macovei a scos procurorii de sub laba politicului, făcându-i independenţi şi anulând dreptul şefului ierarhic de a interveni în ce dosar are chef, am văzut ce s-a întâmplat: au ajuns la răcoare şi cei care se consideră mai presus de lege! Cât vom mai tolera asta?, au răcnit nelegiuiţii şi, rapid, a fost adus un rector iubitor de abuzuri să îndrepte situaţia şi să se revină la vremurile fericite când în Ministerul Public şeful ierarhic numit politic înşfacă dosarele sensibile construite de vreun procuror prea zelos, astfel încât mafia de partid să poată decide cine poate fi trimis în judecată şi cine nu, în funcţie de verdictele date, în prime time, de securitatea televizată. (Că tot am văzut inconştienţi care regretă vremurile de sub Ceauşescu!) Chiar aşa, cât vom mai tolera asta?

P.S. Cât despre procurorii care sunt dovediţi că au făcut abuzuri, susţin fără probleme să fie anchetaţi după aceleaşi metode.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor