Zbateri şi dezbateri

Vechii greci ne-au lăsat moştenire o tradiţie retorică exemplară din care putem învăţa că toate cele ce le vorbim se cuvin spuse corect, limpede, cu măsură şi pe potriva importanţei lucrurilor despre care glăsuim. Tot ei ne învaţă că, în viaţa publică, arta de a vorbi bine şi convingător se modelează în acord cu ţelurile urmărite de vorbitor. Deliberările, orientate către viitor, au ca miez susţinerea şi combaterea, întrucât cei ce caută să discearnă ceea ce e folositor de ceea ce e nefolositor se interesează mai cu seamă de cele ce urmează să se întâmple. Pledoariile de tip juridic stau prinse în rama trecutului şi privesc acuzarea şi apărarea, deoarece vinovăţia sau nevinovăţia cuiva se pot stabili numai prin cântărirea atentă şi nepărtinitoare a celor deja petrecute. În sfârşit, demonstraţiile de pricepere în a lăuda sau în a mustra pe cineva au ca reper prezentul, acesta fiind orizontul de timp propriu caracterizărilor de bine sau de rău. Printre rânduri, unii vor recunoaşte concepţia lui Aristotel. Alţii, mai apropiaţi de autorii latini de retorică şi oratorie, vor gândi, desigur, că nu există graniţe clare între cele trei genuri clasice, din moment ce omul priceput în a le vorbi celorlalţi poate purta minţile şi sufletele ascultătorilor după cum îi este voia. Mai degrabă, vor gândi, precum Cicero sau Quintilian, că lumea e o scenă, iar oratorul, aidoma unui actor, îşi joacă rolul în acord cu vocea şi talentul său.

De la preceptele retoricii clasice să trecem la cele ale retoricii medievale. În absenţa lui Aristotel, autorii medievali au reconfigurat edificiul genurilor retorice, arătând că importante sunt trei dintre artele cuvântului: poezia, predica şi epistola. Fiecare din cele trei câmpuri de acţiune discursivă constituie un univers în sine.

Străluciţii cărturari ai Renaşterii ne-au învăţat să ne ascultăm propria voce, să ne înţelegem umanitatea, să credem că artificiul rigid şi steril de limbaj despuiat de înţeles ne îndepărtează de adevărata noastră natură. Tot ei au conceput primul sâmbure trainic de retorică ştiinţifică şi ne-au învăţat că vorbim atât cu mintea, cât şi cu sufletul.

Mai aproape de zilele noastre, luând aminte la reflecţiile marilor spirite ale Iluminismului, lingviştii specializaţi în analiza pragmatică a vorbirii recomandă ca buna conduită verbală să fie călăuzită de trei principii: cooperare, politeţe, pertinenţă. Aşadar, ideal ar fi ca fiecare dintre noi să dea dovadă de deschidere în comunicarea cu ceilalţi, să fie respectuos şi să vorbească fără a bate câmpii.

Faţă de aceste frumoase tradiţii ale filozofiei limbajului, noi, românii, ne-am propus, în acest an electoral, să simplificăm poliloghia şi să cristalizăm o clasificare binară a genurilor retorice. Pe de o parte, adorăm zbaterile, pe de altă parte, vrem să credem că ne dăm în vânt după dezbateri. Pentru a limpezi niţel apele, e indicat să recurgem la clasici, aşa că extragem două definiţii lexicale propuse în Dicţionariul limbei române, elaborat de A.T. Laurian şi J. C. Massim, publicat, în două volume şi un glosar de vorbe străine prin originea şi forma lor, între 1871 şi 1876:

– "sbatere – a face se essa, a scote prin batalia, prin agitare, prin tragere, stringere, smulgere etc. (vol. II, 1876, p.1066) / [zbatere – a face să iasă, a scoate prin bătălie, prin agitare, prin tragere, prin strângere, smulgere etc.];

– "desbatere – a tractá una cestione d’in diverse puncte de vedere, a essaminá, a cercetá, a produce argumentele selle şi a ascultá şi argumentele altoru-a, a descute impreuna cu altii" (vol. I, 1871, p. 1058) / [dezbatere – a trata o chestiune din diverse puncte de vedere, a examina, a cerceta, a produce argumentele sale şi a asculta argumentele altora, a discuta împreună cu alţii];

Aşadar:

Zbaterea e genul ăla de a vorbi care îl îmbrăţişăm ori de câte ori ne dăm de ceasul morţii să le arătăm ălorlalţi că decât unii dintre noi ştie ce zice, că orice om, atât în general, cât şi în particular, nu ne este teamă a spune tot ce-i trece sa-u nu-i trece prin cap. Zbaterea e bună, zbaterea e faină. OMG! Nu solicită argumente, nu presupune interlocutori şi nu tratează nici un fel de chestie sau chestiune din diverse puncte de vedere, darămite dintr-unul singur!

Dezbaterea e gen, ştii ce zic?, e genul ăla, frate, genul care ne-ar place mult de tot, că aşa-i în vest. În ţările civilizate, bro! Examinăm, cercetăm, ascultăm argumentele altora şi, într-o bună zi, poate om şi discuta împreună cu alţii. Ca oamenii, ştii ce zic?

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi