America după Trump

O primă problemă legată de cele întâmplate la mijlocul săptămânii trecute la Washington, în clădirea Capitoliului, este aceea că nu este uşor să le caracterizezi. Deşi, fără discuţie, condamnabile, grave în plan simbolic din punctul de vedere al impactului public, este totuşi greu să le etichetezi drept insurecţie. Aşa cum s-a grăbit să o facă stânga liberală în concert cu numeroşii săi sprijinitori din mass media pentru a putea ulterior să o folosească ca pretext pentru atacuri dure generalizate împotriva adversarilor politici. Sub imperiul caracterului său impulsiv şi megalomanic şi probabil sub influenţa unor apropiaţi ca Rudy Giuliani, Donald Trump a organizat pe 6 ianuarie un mare miting la Washington prin care spera să sprijine facţiunea din Congres care contesta certificarea rezultatului votului din Colegiul Electoral de la alegerile din noiembrie. Era însă un demers fără nici o şansă, chiar dacă perfect constituţional, din moment ce chiar vicepreşedintele Mike Pence, cel care urma să prezideze sesiunea Congresului, anunţase public că nu poate să îl sprijine.

Ultimele alegeri americane au generat destule semne de întrebare. Chiar dacă instanţele judecătoreşti au respins acţiunile în justiţie înaintate de echipa juridică a lui Donald Trump şi chiar dacă strict la numărătoare nu s-au găsit discrepanţe care să justifice invalidarea alegerilor, într-un sens mai larg acestea au fost influenţate de maniera părtinitoare în care mass media şi reţelele sociale l-au ajutat pe Joe Biden şi de schimbările introduse în legislaţie într-o serie de state cu doar câteva săptămâni înainte de ziua votului, părere împărtăşită şi de fosta congresswoman democrată şi candidată în ultimele alegeri preliminare prezidenţiale, Tulsi Gabbard. Însă era destul de clar încă de la sfârşitul lui noiembrie 2020 că soarta acestor alegeri era pecetluită. Practic întreaga maşinărie instituţională din Statele Unite îl recunoscuse drept câştigător pe Joe Biden şi era iluzoriu să-ţi închipui că se mai poate schimba ceva din acest punct de vedere. Un hiper-narcisit ca Donald Trump nu a putut însă să accepte asta, ceea ce l-a costat. Pentru că deşi nu i-a îndemnat direct pe cele câteva sute de demonstranţi care au luat cu asalt clădirea Capitoliului să facă acest gest iresponsabil nu avea cum să se derobeze de responsabilitate pentru cele întâmplate furnizând o nesperată muniţie numeroşilor săi adversari politici, din mass media, din instituţii, inclusiv a celor de forţă, din mediul de afaceri, inclusiv celor din zona Big Tech.

Discuţia care a urmat a fost inevitabil pasională şi partizană, lucru previzibil având în vedere atmosfera oricum incendiară creată în jurul lui Trump. Însă multe dintre comentariile despre întâmplările din America pleacă de la nişte scheme simpliste de analiză privind impactul acestora înăuntrul şi în afara Statelor Unite. „Atacul asupra Capitoliului va avea un impact negativ asupra democraţiei pe glob timp de o generaţie” se plânge Fast Company, o revistă de tehnologie din Silicon Valley. Numai că democraţia pe glob era de o bună bucată în recesiune, după cum arată studii precum cele efectuate de Freedom House, între altele ca urmare a influenţei chineze în creştere. Iar violenţele, jafurile, victimele, provocate de mişcările de stradă organizate de Black Lives Matter săptămâni la rând pe întreg teritoriul Statelor Unite au erodat cu siguranţă într-o proporţie comparabilă prestigiul democraţiei americane.

Într-un alt registru, ni se spune că Trump a fost o aberaţie, drept pentru care, ne asigură un analist român popular în spaţiul public, asistăm în prezent la „sfârşitul trumpismului ca proiect votabil”. Lucru care, spune el, ar putea fi văzut însă chiar ca ceva pozitiv, un vaccin (subiect la modă în aceste vremuri) care va crea anticorpi democraţiei occidentale care ar fi fost afectată doar de „un frison trecător”. Cu alte cuvinte, fără Trump şi populişti europeni ca Nigel Farage, Marine Le Pen sau Matteo Salvini în Italia, democraţia occidentală s-ar simţi astăzi bine mersi, fără astfel de frisoane neplăcute, dar totuşi suportabile. Numai că acest tip de logică binară este contrazis chiar de către unul dintre cei mai aprinşi critici ai lui Trump, David Frum, cel care i-a scris discursurile lui George W. Bush şi acum scrie pentru The Atlantic, care constată mai înţelept că „populiştii au succes nu pentru că spun lucruri neadevărate ci pentru că spun lucruri adevărate ignorate de către ceilalţi”. Un bun motiv să estimăm că, cu sau fără Trump, acest curent, botezat peiorativ „trumpism”, va rezista în timp şi va continua să influenţeze masiv viaţa politică americană.

Conform sondajelor de opinie, între 34 şi 39 procente dintre americani cred că alegerile au fost fraudate. A contribuit la această percepţie nu doar retorica lui Trump pe această temă, ci şi problemele reale, vizibile, apărute în cursul acestor alegeri. Maniera arogantă în care au fost tratate neregulile semnalate şi problemele structurale din sistemul de vot şi în spaţiul politic, dar şi de către mass media, refuzul de a avea o discuţie serioasă pe această temă, nu au făcut decât să amplifice suspiciunile şi frustrările. Un clip postat pe YouTube în care senatorul republican de Utah, Mitt Romney, este apostrofat şi numit „trădător” de către pasagerii dintr-un avion în drum spre Washington DC, relevă starea de spirit, tensiunile şi clivajele enorme existente în societatea americană care probabil vor fi amplificate şi mai mult de curentul radical al democraţilor socialişti aflaţi acum pe val în Partidul Democrat.

În Statele Unite, dar şi pe plan internaţional, Donald Trump a fost judecat exclusiv prin prisma numeroaselor sale probleme de caracter, a declaraţiilor sale şi a postărilor sale, nu rareori nefericite, şi mai deloc prin prisma politicilor sale, aspect în care, dacă este privit obiectiv, nu stă neapărat mai rău în raport cu predecesorii săi. În plus, un alt aspect esenţial ignorat este acela că Trump nu este cauza tensiunilor din America, ci un efect al unor evoluţii de lungă durată, cum ar fi externalizarea producţiei, mai ales în China, care au avut un impact devastator asupra unor largi categorii ale populaţiei. La fel, Trump a fost o reacţie la exceselor liberale stângiste, amplificate masiv în perioada Obama, şi a confiscării ideologice a mediului universitar de către neo-marxişti.

Ceea ce ar trebui să pună pe gânduri mulţi dintre cei care se mirau în 2016 cum a fost posibil să fie ales Donald Trump preşedinte şi se miră acum că în noiembrie 2020 a primit 75 milioane de voturi (mai mult decât Obama!) ar trebui să fie faptul că a obţinut acest sprijin în ciuda problemelor sale reale de caracter, printre cei care l-au votat fiind destui care au spus că nu îl agreează deloc ca persoană. Este un semn de disperare al unei jumătăţi din societatea americană care priveşte ca o ameninţare existenţială valul revoluţionar în creştere, devenit în 2020 un adevărat tsunami, prin protestele violente Black Lives Matter şi Antifa, cu victime, însoţite de jafuri, plus cereri de desfiinţare a poliţiei şi intoleranţa în creştere faţă de orice abatere de la normele corectitudinii  politice. Din păcate mulţi, inclusiv la noi, privesc ultimele din perspectiva unui meci de fotbal (Sorry, au pierdut!) fără a înţelege contextul şi consecinţele. Diviziunea enormă din America va continua cu sau fără Trump pe scena politică şi a dus deja la o paralizie politică într-o perioadă în care competiţia geopolitică cu China a ajuns într-o fază critică. Există şi temeri că se poate ajunge la o dezintegrare a ţării. Variantă pe care unii dintre cei care atacă reperele fundamentale fondatoare ale Statelor Unite, ca în grupajul „1619” din New York Times, premiat cu Pulitzer şi predat în şcoli, o alimentează iresponsabil.

În fapt, alegerile din noiembrie nu au fost câştigate de Joe Biden, un personaj mediocru şi sters, că el nu putea obţine peste 80 milioane de voturi, ci a fost un referendum pro şi anti-Trump, câştigat la limită de ultima tabară. America stă în prezent pe un adevărat butoi cu pulbere mai ales că vedem cum, previzibil, radicalii de stânga vor împinge lucrurile la extrem, mai ales acum când vor controla şi Senatul, şi vor dori să-şi pedepsească exemplar adversarii. O ilustrare pilduitoare a acestui mod de gândire a stângii progresiste o găsim într-un articol din Boston Review scris de un activist pentru drepturi civile (sic): „trebuie să-i convingem pe votanţii lui Trump că modul lor de a privi libertatea, în stilul naţionalismului alb, este condamnabil în plan moral şi perdant, caracteristic vechiului mod de a face politică. Dar dacă asta nu va funcţiona este timpul să reconsiderăm alternativele”. Un fel de apel la o amplă „campanie de reeducare” care aduce aminte de revoluţia culturală a lui Mao.

Anul 2021 va marca probabil intrarea în epoca post-occidentală, cu o Chină care va avansa pe calea către obţinerea hegemoniei globale. În ce măsură într-o astfel de lume va putea supravieţui, inclusiv în Occident, ceea ce numim modelul de societate bazat pe democraţia liberală rămâne de văzut.