Civilizația și balaurul cu multe capete

Atunci când descria războiul peloponesiac drept cel mai important eveniment din istoria umanităţii, Tucidide făcea, probabil, fără să-şi dea seama, o afirmaţie a cărei importanţă nici măcar astăzi nu este pe deplin înţeleasă. După cum bine ştim, acum două milenii şi jumătate, Grecia, a cărei cultură a reprezentat creuzetul civilizaţiei occidentale, a fost scena unui eveniment cu totul excepţional, o dispută sângeroasă şi prelungită între cele mai influente şi mai reprezentative cetăţi ale lumii elenice, respectiv, Sparta şi Atena. În fapt, în Elada acelor vremuri, se ciocneau, pentru prima oară deschis la scara istoriei şi fără menajamente, două plăci tectonice, două lumi. Una era arhaică, războinică, totalitară, autarhică, gregară, tribală, monocoloră şi primitivă, condusă de dispreţul faţă de om ca persoană individuală, de xenofobie (ura faţă de străini), organizată după principii militariste, adică pe forţă şi coerciţie, şi oligarhice. Merită menţionat, în treacăt, că spartanii, în ciuda maniilor lor puritaniste, glorificau furtul, hoţia şi alte asemenea „virtuţi”, dacă interesele publice o cereau. Pe de altă parte, Atena reprezenta arhetipul unei lumi noi, pluraliste, democratice (cu stângăciile inerente oricărui început ce presupune paşi în necunoscut), cosmopolite, liberale, individualiste, ce respecta proprietatea personală şi dorinţa de îmbogăţire; era o societate blândă cu străinii, tolerantă, deschisă faţă de comerţul exterior. În acea încleştare epică, se ciocneau, în realitate, tribalismul şi civilizația sau ceea ce astăzi numim Marea Societate (A. Smith) ori Societatea Deschisă (K. Popper).

Aşadar, evenimentele dramatice descrise de celebrul istoric grec nu se rezumau, nici pe departe, la un simplu conflict politic între două cetăţi, la o dispută pentru influenţă, resurse şi glorie. Totuşi, ar trebui să fim îngăduitori cu „eroarea” sau cecitatea lui Tucidide, cu incapacitatea lui de a sesiza cu precizie simbolistica evenimentelor pe care le relata, altfel, formidabil, şi în care fusese implicat în mod direct. Fiecăruia dintre noi i se întâmplă să fie implicat în evenimente, împrejurări sau faceri al căror sens poate fi intuit, creionat sumar, dar a căror logică ultimă rămâne, finalmente, insondabilă, impenetrabilă.

Această incapacitate de a sesiza întotdeauna cu acurateţe ceea ce se întâmplă cu adevărat provine din reflexul înnăscut al creierului uman de a personifica. Astfel, Binele se confundă cu Făt-Frumos, iar Răul cu Zmeul, Balaurul. Creierul face acest lucru din raţiuni foarte precise: pentru a simplifica, pentru a identifica, pentru a face înţeles. Omului comun i-a fost întotdeauna dificil să înţeleagă noţiuni, lucruri abstracte, simboluri, el având o propensiune naturală pentru un lucru „material”, tangibil, concret, cu forme clare, evidente. Tocmai acest lucru face diferenţa între poetul, pictorul, savantul de geniu şi insul ordinar. Având în vedere că fiinţa umană are un aparat mintal extraordinar de identificare a altor corpuri umane, în special, a feţei, ea îşi foloseşte această abilitate pentru a simplifica şi a înţelege foarte rapid care este ruda sau străinul, prietenul sau duşmanul, cunoscutul sau necunoscutul etc.

Totuşi, acest reflex, în mod indubitabil, extrem de preţios pentru supravieţuire, prezintă un dezavantaj: jude­cata rapidă poate fi eronată deseori. Aşadar, reflexul perso­nificării ne poate împiedica să înţelegem logica imanentă a lucrurilor, a evenimentelor, a faptelor. De aceea, la scara istoriei, semnificaţia ultimă a disputei dintre partide, cetăţi, ţări sau alianţe de ţări poate fi uşor pierdută din vedere prin reflexul întruchipării în persoană, al personificării. Astfel, avem propensiunea de a ascunde lucrurile, dându-le nume precum Sparta, Atena, Cruciada, Inchiziţia, Stalin, Hitler, Est, Vest, Războiul Rece, Partidul Naţional-Socialist, Putin, Hamas etc.

Din nefericire, istoria recentă a României nu scapă de pericolul unor asemenea evaluări sumare, care, prin personificare, tind să ascundă esenţa lucrurilor. Deşi putem fi prada uşoară a maniheismului naiv, trebuie s-o spunem clar: ceea ce am văzut că s-a derulat, acum câțiva ani, pe scena politică şi socială autohtonă nu reprezenta o confruntare între o „elită” cleptocrată, ce făcea scut în jurul unui „combinator” născut, în mod cu totul întâmplător, în cel mai sărac judeţ al ţării, după buna tradiţie a modelului politic de inspiraţie siciliană, şi o majoritate sătulă să mai tolereze ifosele unui Erdogan indigen, care îşi camufla virginitatea social-democrată, adică a insului pretins „sărac şi cinstit”, cu proprietăţi şi conturi prin paradisuri fiscale. Nu aveam de-a face cu disputa între două partide, unul al săracilor, condus de milionari, şi altul al antreprenorilor, îmbogăţiţi în proporţie covârşitoare din „învârteli” cu statul. Aşadar, conflictele derulate în pieţele marilor oraşe autohtone, în special, în capitală, nu-i avea ca actori principali pe autopretinsul sultan de Teleorman, ajuns, între timp, după gratii, şi adversarii săi, care jinduiau la borcanul cu miere al politicii. România, aidoma vechii Elade din timpul lui Tucidide, era scena unei dispute, uneori, cu accente dramatice, între două lumi, aflate într-un conflict al cărui deznodământ se află, cu siguranţă, dincolo de orizontul vieţii fiecăruia dintre noi. Evident, este vorba de conflictul dintre lumea civilizată, nouă, modernă, care şi-a dobândit fizionomia prin respectarea universală şi fără excepţii a regulilor, prin respectul faţă de individ, proprietate, libertate şi, deloc paradoxal, prin reducerea rolului jucat de politicieni, administratorii vremelnici ai puterii publice, în viaţa socială, prin constrângeri constituţionale, şi lumea veche, primitivă, cu instinctele ei tribale, războinice, xenofobe, egalitariste, specifice hoardei.

În România, există o lume nouă, o societate deschisă, liberală, modernă, urbanizată, civilizată, cosmopolită în sensul bun al cuvântului. Cu alte cuvinte, există oameni care cred în valorile unui sistem social modern, fondat pe pluralism, democraţie, toleranţă, libertate, xenofilie, în domnia legii, care cred mai curând în guvernarea prin instituţii, decât în cea prin oameni. La noi, există oameni cărora le repugnă egalitarismul, mesianismul, soluţiile miraculoase, populismul, care acceptă competiţia, care respectă proprietatea altora, care îşi asumă riscuri moderate în activităţile curente, viaţa pe cont propriu şi resping paternalismul. Însă, din păcate, în acest colţ al Terrei, ce a reprezentat multă vreme o parte a zonei-tampon între Vest şi Est, pe unde trece linia tectonică între civilizaţia deja instaurată şi lumea arhaică, adică între cele două lumi care se confruntă încă din vremea lui Tucidide, societatea deschisă sau civilizația nu şi-a găsit, deocamdată, numărul critic de adepţi. Reflexele, pornirile, apucăturile lumii vechi domină încă subconştientul vieţii sociale autohtone. De aceea, n-ar trebui să ne mire faptul că mulţi dintre concetăţenii noştri se află încă în „partida” ce dispreţuieşte, în fond, societatea civilizată, liberă şi pluralistă. România poartă încă amprenta vestigiilor unei societăţi agrariene, vetuste, intolerante, xenofobe, paternaliste, aflate în aşteptarea mesianismului magic. Sigur, nimeni nu mai strigă astăzi „Nu ne vindem ţara!”, însă ostilitatea faţă de multinaţionale, spre exemplu, pe care reprezentanţii politici ai majorităţii şi majoritatea însăşi nici măcar nu se sinchisesc să şi-o mai cenzureze, nu reprezintă altceva decât reacţia-reflex a xenofobiei, trăsătură definitorie a societăţilor tribale, închise. Câţi români resping cu adevărat nepotismul, altfel, o trăsătură a lumii arhaice, în care legătura de sânge, de clan era sacră şi constituia criteriul ultim ce regla relaţiile sociale, în dauna competenţei? Câţi români susţin fără rezerve proprietatea privată, dacă partidele mari îşi păstrează neclintită popularitatea, deşi singura lor politică sistematică din ultimii ani este de a-i proteja pe hoţi sau de a crește impozitele, hoţia și impozitarea excesivă reprezentând cele mai evidente forme de încălcare a proprietăţii? Câţi români respectă în realitate statul de drept, dacă o instituţie înfiinţată de câţiva ani, singura care, în istoria noastră, altfel, foarte permisivă faţă de încălcarea regulilor, a dat rezultate sistematice în lupta cu fărădelegea, a ajuns să fie stigmatizată de oameni care nu au furat vreodată din avutul public? Nu-i de-a dreptul stupefiant că o ţară ce pretinde, prin constituţie, că nimeni nu se află deasupra legii s-a lăsat condusă de un ins dovedit, cel puţin o dată, ca fiind infractor? Cum se face că o ţară pretins occidentală a acceptat să fie condusă de un infractor, iar că o iniţiativă cetăţenească intitulată „Fără penali în funcţii publice” gâfâia serios pentru strângerea unui număr relativ mic de semnături? Nu-i de-a dreptul bizar că în România există încă iubitori ai balaurului cu mai multe capete, susținători ai invadării Ucrainei, simpatizanți ai unei organizații teroriste (Hamas) sau că un partid cu denumire de metal prețios, cu o cultură politică specifică peluzelor de stadion, adversar înverșunat al lumii occidentale, deci, civilizate, se bucură de simpatia unei părți însemnate a electoratului?

Pare să existe un singur răspuns pentru acest şir (care, din păcate, ar putea fi nesfârşit) de întrebări: vrem să înaintăm spre o societate civilizată, dar ne împiedicăm de forţa gravitaţională a unei societăţi primitive, cu alte criterii sau exigențe. În România, problema structurală nu este un partid anume sau liderul ei, ci tribalismul remanent; or, tribalismul este o mentalitate, o stare de spirit, care, din păcate, sălăşluieşte în multe dintre ungherele societăţii noastre. Probabil, doze mai mici sau mai mari se află în fiecare dintre noi. Cu siguranţă, este majoritară în toate partidele politice mari din ţară. Drept dovadă, diferenţele de mentalitate dintre electoratul de stânga şi cel (pretins şi autointitulat) de dreapta din ţara noastră sunt nesemnificative. De aceea, tribalismul guvernează România de foarte multă vreme, chiar dacă evenimentele din 1989 promiteau schimbări radicale. Cel mai popular şi mai influent partid din România a putut guverna vreme îndelungată în ultimele trei decenii, deoarece a exploatat cu măiestrie această predispoziție dominantă în lumea româ­nească, una bazată pe reflexele remanente ale socie­tăţii închise, care, în ciuda trecerii timpului, refuză să moară. Evident, trecerea timpului pare să reducă gradul de influenţă a acestor vestigii, dar ea nu a condus încă la prevalenţa definitivă a virtuţilor şi valorilor societăţii deschise, la triumful deplin și indubitabil al civilizaţiei.

Ceea ce am văzut în ultimii ani în societatea românească, ceea ce putem observa în Ucraina sau în Fâșia Gaza nu este altceva decât reluarea unui conflict, deja milenar, care s-a manifestat şi se manifestă aproape oriunde în lumea largă. În toate aceste situații, avem de-a face cu veșnica revenire la vestigiile lumii arhaice, una tribală, intolerantă, războinică, egalitaristă, autoritaristă, bazată pe forţă, antiliberală, ghidată de voinţa vremelnică a unor oameni şi nu pe înţelepciunea dobândită în timp a regulilor, instituţiilor, o lume în care se supravieţuieşte din pomana tătucului, una în care „frecarea” pe spate a şefului, nu meritul sau calităţile personale, îţi asigură o porţie de hrană în plus, aşa cum se întâmplă în grupurile de primate. Această lume, un cadavru în putrefacţie, ce adună în jurul ei suficienţi necrofagi îmbătaţi de miasme, moare în fiecare zi câte puţin, dar nu dispare pur şi simplu, ci se evaporă treptat, în funcţie de vigoarea crescândă a celeilalte lumi, a lumii civilizate, în esenţă liberală, care se naşte greu, printr-o răbdare benedictină.

Să nu ne facem iluzii! Drumul către civilizaţie, adică, lumea fondată pe libertate şi pluralism, a fost întotdeauna extrem de anevoios, a presupus şi presupune un efort îndelungat din partea celor care şi-au dorit şi îşi doresc să renunţe la autarhism, primitivism, barbarie. Adversarul real al lumii civilizate nu este un aventurier politic, ce va fi uitat pentru totdeauna după ce va fi petrecut câţiva ani prin temniţe, un fost șef de galerie, un anume partid politic, ci reflexele unei societăţi primitive pe care aceştia le întruchipează. Această lume fetidă va dispărea atunci când virtuţile societăţii civilizate vor intra în zestrea genetică a fiecărui cetăţean, când acesta se va fi debarasat de tentaţia revenirii la barbarism, când majoritatea va fi guvernată de principiile civilizaţiei. Pentru că, în ultimă instanță, disputa, indiferent dacă se produce la frontierele Ucrainei, în Gaza sau pe scena politică autohtonă, are loc întotdeauna între omul civilizat şi barbar, adică, balaurul cu multe capete.

Gabriel Mursa este profesor de Economie și Istoria gândirii economice la Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi și președintele Institutului Hayek România