Criza PNL şi eşecul Coaliţiei

Sunt invocate în cauză personaje interesate strict personal (din motive penale, îndeobşte) în rostogolirea crizei. S-a ajuns la asemenea buimăceală încât aproape nimeni nu pare să mai identifice o explicaţie raţională. Cum s-a ajuns aici? Ce mize oculte ascunde criza? De ce acceptă liberalii să coboare garda atât de jos? Sunt întrebări legitime puse insistent în lunga vară fierbinte a crizei politice din interiorul PNL. Sunt toate premisele ca vara electorală să prefaţeze o lungă iarnă politică pentru partidul care pretinde să guverneze pentru secolul XXI. Iar verdictul curent la care suntem îndreptăţiţi noi, românii, ce aşteptăm responsabilitate din partea guvernanţilor este unul singur: nebunie!

PNL pare să fi intrat în zodiacul disoluţiei. Dar să nu căutăm explicaţii aiurea! PNL nu e victima vreunei conjuraţii oculte, ci apropierilor sale politici, a compromisurilor vinovate şi a obsesiei puterii. PNL este astăzi într-un moment de cumpănă şi bilanţ. Dacă va avea curajul să devoaleze cauzele interne ale crizei va putea identifica şi soluţia salvării. Dacă nu, va deveni istorie.

PNL şi-a tăiat rădăcinile istorice, pe care le evocă oricum, doar formal, reuşind antiperformanţa de a se alinia cu pesediştii într-un fel de prezent continuu, fără repere valorice, fără personalităţi, fără doctrină certă (dovadă este chiar înscrierea în grupul popular din Europa), şi culmea, pentru un partid ce se pretinde naţional, fără patriotism. Acesta este momentul adevărului. Un adevăr crud şi nemilos, ca o boală fatală. Un adevăr dramatic ce dezvăluie incapacitatea de a controla adunătura de indivizi din tot spectrul politic, ce are un singur numitor comun: interesul personal cinic, în detrimentul celui public, la care orice partid are datoria să se raporteze. Atâtea compromisuri, atâtea trădări, atâtea vedete de duzină propuse pe post de salvatori, atâţia baroni îmbogăţiţi miraculos, atâta iresponsabilitate în gestionarea resurse iumane nu puteau rămâne nepedepsite. Practic orice om de bună credinţă care s-a iluzionat că un partid istoric înseamnă mai mult decât cele născute din nebuloasa revoluţiei a trebuit să părăsească mocirla liberală, pentru a-şi salva demnitatea. Iar dacă am ajuns la concluzia că PNL – aşa cum e croit astăzi – este iremediabil compromis pentru politica mare, este pentru aceea că îl cunosc din lăuntru şi nu din propaganda ineptă a aşa-zişilor lupi tineri, lipsiţi de orice idealism, de luciditate şi de patriotism. A se vedea penibilul lider al organizaţiei de la Iaşi, dar nu numai.

PNL se mai poate târî prin politică o vreme, mai poate amăgi pe unii un timp, dar nu mai poate conta în politica noastră decât ca un partid balama, adică postura în care se pare că şi-a găsit vocaţia. PNL este azi la guvernare, deşi a pierdut alegerile parlamentare, doar în urma alianţei cu USR-PLUS şi a voinţei preşedintelui, care a forţat legea atunci când a numit premierul liberal. Dar PNL urăşte de fapt USR, începând de jos şi până la vârf, întrucât îl considera doar un aliat de ocazie şi principalul vinovat de concurenţa pe care i-o face pe partea dreaptă a eşicherului politic. Iar Cîţu execută acum această comandă internă, care-i dictează că nu reformele vitale, nu interesul ţării primează, ci voinţa baronilor liberali de a conduce împreună cu cei din PSD, întru perpetuarea jafului. Bref, PNL este aliatul natural al unui partid egal nereformat şi nereformist.

PNL evocă istoria doar atunci când îi convine şi o face pentru a poza în partid vechi, responsabil şi elevat intelectual. Falsul acestui construct de tip PR este însă devoalat cu fiecare gest politic. Mai devreme sau mai târziu, adevărul le va exploda în faţă. În fapt, PNL este controlat, de jos şi până sus, de grupuri de şoc/ interese de un cinism fără margini, a căror singură religie este profitul personal şi de gaşcă. Îi provoc pe liberali la o dezbatere onestă pe această temă. Oamenii de bună credinţă, atâţia câţi au mai rămas, nu contează decât ca masă de manevră şi alergători de campanie, fără nici o contribuţie reală în economia partidului.

Cum s-a ajuns ca cel mai ridicol personaj politic al momentului, un retardat nevrotic, bâlbâit şi inconsistent până la caricatură, să fie exponentul „echipei câştigătoare”? Sunt prea multe de spus ca să risc un răspuns grăbit. De aceea voi reveni.

Mihai Dorin este istoric şi publicist