Elitele şi declinul Vestului

„Un memorial dedicat Primului Război Mondial ar putea fi îndepărtat dintr-un sat din Marea Britanie dacă se va da curs unei petiţii în care se spune că acesta este un simbol al unui «naţionalism dezgustător», «anti-incluziv»”, relatează The Telegraph. De partea cealaltă a Atlanticului, „într-una din suburbiile covârşitor albe din Maryland un grup de studenţi au strâns peste o mie de semnături pe o petiţie în care se cere redenumirea «Winston Churchill High School» din cauza unor pretinse «crime împotriva umanităţii» de care s-ar face vinovat celebrul om de stat britanic”, scrie David Harsanyi în National Review. Care mai ţine să remarce că „probabilitatea ca vreunul dintre ei să fi citit măcar o biografie a lui Churchill este practic zero”.

La mii de kilometri depărtare, în Muzeul Naţional din Auckland, Noua Zeelandă, este expusă o fotocopie după prima pagină a ziarului The Times de acum 100 de ani, în care se explică de ce a intrat Marea Britanie în Primul Război Mondial: „1. To save her Good Name. 2. To save her Life and her Empire. 3. To save the Freedom of th ePeople in all Europe”. Prin comparaţie realizezi ce prăpastie uriaşă desparte lumea occidentală de atunci şi cea de astăzi. Desigur, mulţi se vor grăbi să remarce imediat faptul că nu are cum să fie mai bună o lume răvăşită de un război devastator. Ceea ce este adevărat însă întrebarea este câţi dintre cei din generaţiile de astăzi mai sunt dispuşi să apere valorile de care se bucură din plin acum. Pentru câţi patriotismul mai înseamnă ceva. Răspunsul, deloc greu de ghicit, nu este însă surprinzător. „Nu este nimic natural în ideea de naţiune. Forma sa modernă a prins contur ca urmare a unor alegeri politice deliberate şi a construcţiei unor mituri elaborate. Însă până când liderii naţionalişti au aruncat lumea în două cataclisme de distrugere şi epurare etnică, puterea emoţională a naţiunii a fost ferm stabilită”, scrie în The New York Times, Yascha Mounk, una dintre comentatorii politici la modă în cercurile intelectuale liberale. Cele două războaie mondiale din secolul trecut sunt exemple de manual atunci când trebuie blamat naţionalismul. Numai că fără solidarităţile naţionale din Marea Britanie şi Statele Unite, cine s-ar fi mai fi opus puseelor de naţionalism destructiv despre care vorbeşte Mounk? În deplin contrast, Beijingul, care cultivă pe plan intern un tot mai pronunţat discurs naţionalist resentimentar şi ideea unei revanşe istorice, nu acceptă nici măcar să se discute despre vreo variantă în care Taiwanul nu ar reveni, paşnic sau cu forţa, sub controlul Chinei. În aceste condiţii e greu de crezut că generaţiile de astăzi vor accepta chiar şi doar nişte sacrificii economice în noua competiţie geopolitică.

De câteva bune decenii discreditarea modelului social occidental şi a instituţiilor sale se înscrie în cadrul mai larg al unui demers de discreditare a întregii civilizaţii occidentale. „Ideea că civilizaţia occidentală este în adâncul său coruptă în plan moral a fost recent promovată de New York Times prin ineptul şi plin de falsuri istorice proiect «1619» care, în esenţă, încearcă să prezinte întreaga istorie americană de la Plymouth Rock până în ziua de azi, numai prin prisma rasei şi sclaviei”, scrie Andrew Roberts, unul dintre biografii importanţi ai lui Winston Churchill, într-un amplu eseu publicat în National Review, Why We Must Teach Western Civilization.

În contrast flagrant cu educaţia patriotică la care sunt expuşi tinerii în alte părţi ale lumii, de pildă în Rusia şi China, tezele promovate în cadrul sistemului educaţional occidental creează impresia noilor generaţii că modelul de societate în care trăiesc este în esenţă unul toxic care trebuie schimbat din temelii. Li se spune că graniţele sunt tot mai puţin relevante, că a dori să controlezi imigraţia este o manifestare de rasism şi xenofobie, că naţionalismul, chiar şi patriotismul sunt nocive, că valorile tradiţionale care au făcut posibile Statele Unite şi au stat la baza civilizaţiei occidentale în ansamblu sunt parte a unui sistem opresiv.

Douglas Murray remarca într-un articol apărut în 2015 în The Standpoint că „de-a lungul celei mai mari părţia istoriei lumii a fost mai uşor pentru oameni să refuze, mai degrabă decât să accepte, responsabilitatea pentru lucrurile pe care le-au făcut”. „Numai în Occidentul modern am ajuns în poziţia nefirească de a ne grăbi să ne asumăm responsabilitatea şi pentru lucruri pe care nu le-am făcut decât să ne susţinem inocenţa.” Tabloul este complet diferit în cazul principalului competitor geostrategic al Occidentului, China, unde, spune Jessica Chen Weiss, de la Universitatea Cornell, „cetăţenii chinezi se aşteaptă în tot mai mare măsură ca guvernul lor să-şi asume cu mândrie rolul de lider mondial”.

Jurnalistul britanic Malcolm Muggeridge a caracterizat plastic acest paradox semnalat de Douglas Murray, indicând şi principalul vinovat: sistemul de educaţie, universităţile occidentale devenite adevărate bastioane neo-marxiste. „În timp ce alte civilizaţii au fost doborâte de atacurile barbarilor din afară, a noastră a avut distincţia unică de a-şi instrui propriii demolatori, în propriile instituţii de învăţământ, şi de a le oferi apoi platforma pentru propagarea ideologiei lor distructive, toate pe cheltuiala publică. Astfel, Occidentalul a decis să se auto-desfiinţeze, plictisit de propria sa bogăţie, şi-a creat el însuşi vulnerabilităţile, propria sa impotenţă.”

După 1990, la sfârşitul Războiului Rece, globalizarea care a postulat ca fiind inevitabilă o lume viitoare construită în întregime după modelul democraţiilor occidentale, a schimbat fundamental caracterul acestor societăţi. În Europa, dar şi Statele Unite care au fost de la început o ţară de emigranţi. Însă şi acolo elitele liberale au promovat multiculturalismul. În loc să stimuleze integrarea noilor veniţi în societatea existentă s-a procedat exact invers, ceea ce a dus la consolidarea unor enclave etnice şi religioase şi la o diluare a valorilor care au făcut posibilă lumea occidentală de astăzi. În acest context, războaiele identitare iniţiate de curente radicale „progresiste” riscă să devină letale pentru stabilitatea socială. În paralel s-a mai întâmplat un alt fenomen, „degenerarea instituţiilor”, despre care vorbesc Nail Ferguson şi Francis Fukuyama. Pe măsură ce statul a devenit tot mai complex şi şi-a extins implicarea în tot mai multe domenii, alegerile au devenit şi ele tot mai puţin relevante. Dacă ar fi să facem trimitere la Uniunea Europeană majoritatea deciziilor care ne afectează viaţa de zi sunt luate de o armată de 50 de mii de birocraţi de la Bruxelles, pe care nu i-a ales nimeni. Majoritatea dintre ei sunt funcţionari de profesie, în cea mai mare parte lipsiţi de o experienţă directă de viaţă, intraţi de pe băncile universităţilor direct în astfel de structuri publice. Or, această birocraţie care îşi lărgeşte continuu numărul şi competenţele tinde în mod natural să dea prioritate propriilor interese în dauna celor pe care în mod formal ar trebui să-i reprezinte.

Este vorba de un fenomen pe care James Burnham îl descria încă din 1941 susţinând că, în era mariajului dintre capitalism şi un amplu stat birocratic, vechea burghezie este înlocuită de o „nouă clasă managerială” care, spunea el, la sfârşitul procesului va obţine dominaţia socială. Şi Michael Lind discută în ultima sa carte, „CultureWars”, despre confruntarea de natură culturală dintre elite şi restul populaţiei, dominanta acestei perioade, care a înlocuit vechea confruntare dintre Dreapta şi Stânga, de natură preponderent economică. Michael Lind vede toate aceste evoluţii sub semnul unui nou „război cultural”, amplificat de globalizare, între o clasă superioară, elitele politice, manageriale, din universităţi, din aparatul birocratic al statelor şi din cel al organizaţiilor internaţionale, cosmopolite şi educate, şi restul societăţii. Deşi, scrie Lind, ele nu reprezintă decât între 10 şi 15 procente din populaţie, se bucură de o enormă influenţă asupra guvernării, în spaţiul academic şi în economie.

Dacă ne raportăm la lecţiile istoriei putem privi decadenţa şi declinul Occidentului în bună măsură ca un rezultat al degradării şi acţiunii acestor elite, preponderent liberale. Elite care, pe măsură ce s-au izolat de restul societăţii, şi-au propus să o modeleze radical, ferm convinse de infailibilitatea convingerilor lor morale şi de faptul că doar ele se află „de partea bună a istoriei”. În acest context apar tot mai des trimiteri la un opera unui mare istoric si sociolog arab de acum mai bine de 600 de ani, Ibn Khaldun, care vedea coeziunea socială şi solidaritatea de grup, adică exact valorile masiv erodate astăzi în Occident, elementele cruciale pentru înţelegerea ascensiunii şi imploziei unei civilizaţii. O concluzie la care ajunge şi istoricul britanic Arnold Toynbee, după ce a examinat în cele 12 volume ale amplului său „Studiu al Istoriei” 26 de civilizaţii de-a lungul istoriei omenirii. Degenerarea elitelor, devenite tot mai arogante şi dominante pe măsură ce îşi pierd capacitatea de a inova şi de a gestiona provocările sociale, de a da sens, direcţie şi compas moral societăţii în ansamblu, indică apusul inevitabil al unei civilizaţii, crede el. Or, privind la starea actuală a lumii occidentale, vedem multe dintre semnele acestei derive intelectuale şi morale.

Notă: articol publicat iniţial în ediţia tipărită „Cronicile Curs de Guvernare”