Gulerele albe cu epoleţi (II)

Dosarul lui Traian Băsescu, cel de la Tribunal, conţine un probatoriu clar, bazat pe note informative ce nu lasă loc niciunei interpretări salvatoare, care arată că acesta a fost racolat de Securitate încă din primele luni ale vieţii sale de student. Căpitanul Nicolae Despinoiu, securistul care răspundea de Institutul de Marină „Mircea cel Bătrân” din Constanţa, operând în secţia Port a Inspectoratului, consemnează primul denunţ făcut de „bobocul” de 21 de ani, pe 7 decembrie 1972, practic la două luni de la intrarea pe băncile Facultăţii de Navigaţie. E greu de spus dacă Traian Băsescu făcea acest lucru din „patriotism”, din ambiţie, din ticăloşie sau din calcul. Cert este că turnătoria sa este de o mare parşivenie, căci îl incriminează pe colegul „D.” care „a adus şi a vândut în cămin un ceas şi doi butoni de aur”, obiecte pe care le avea de la prietenul surorii sale, un pakistanez „care ar vrea să o ia în căsătorie” şi care („din ce spune D.”!) ar fi „reprezentantul unei firme pakistaneze în Europa”. Aşa cum este consemnat de către ofiţerul recrutor, „materialul a fost dat ca urmare a sarcinii primite de colaborator de a ne semnala aspecte negative constatate în cadrul Institutului de marină”. În doar două fraze apare ca evident talentul de turnător al tânărului student: dozajul de fapte şi insinuări, de informaţii utile securiştilor şi de talpă pusă unui coleg (care nu a ştiut niciodată cine l-a turnat!) arată de ce Traian Băsescu a avut o carieră atât de fructuoasă în Securitate. Căci, aproape imediat, primeşte numele conspirativ „Petrov” şi începe urcuşul pe scara poliţiei politice. Vor urma note informative detaliate, scrise de propria mână şi semnate cu pseudonim, în care va continua să-şi toarne colegii de facultate sau de serviciu. Pentru care, în ciuda rezultatelor mediocre de la şcoală, este imediat angajat la Navrom, ca ofiţer III, la terminarea facultăţii. În doar trei ani, 1976-1979, ajunge ofiţer I şi are în faţă posibilitatea mult dorită de toţi absolvenţii de a ajunge, finalmente, căpitan de cursă lungă şi apoi comandant de navă.

România anului 1979, după defectarea lui Pacepa care a aruncat în aer reţeaua de spionaj a lui Ceauşescu, era o închisoare în care grănicerii stăteau cu armele îndreptate înăuntru ca nu cumva să fugă cineva din raiul socialist. Paşapoartele erau eliberate de Securitate şi dacă aveai norocul să-l primeşti şi să pleci peste hotare trebuia la întoarcere să-l înapoiezi imediat securistului de serviciu de la departamentul de resort, împreună cu o notă privitoare la ce ai făcut şi cu cine te-ai întâlnit. Să ieşi în lumea largă era un privilegiu nemaivăzut şi nu îl puteai obţine decât ca mare demnitar sau ca om verificat, care prezenta garanţiile morale că nu va vorbi în Occident despre dictatura de acasă şi că se va întoarce cuminte de unde a plecat. În acest context, e de natura evidenţei că numai cei care erau agreaţi de poliţia politică sau, mai ales, cei care lucrau pentru aceasta aveau acces la această favoare rarisimă de a pleca în străinătate. Marinarii erau în prima linie a acestor privilegiaţi, nu numai pentru că puteau călători, că erau plătiţi în dolari, ci şi pentru că ei erau principalul canal de bişniţă care oferea, pe piaţa neagră, valută sau râvnitele produse occidentale care lipseau din magazine (whisky, cafea, blugi, electronice, ţigări, cosmetice etc.). E de natura evidenţei, deci, de ce acest sector era strict supravegheat şi de ce şmecherii imorali care-şi turnau colegii aveau şanse mărite de creştere profesională şi îmbogăţire rapidă. Mai mult, e foarte probabil ca mulţi dintre cei care ajungeau să comande nave să fi fost racolaţi ca ofiţeri acoperiţi, iar evoluţia acestora după căderea comunismului a demonstrat că reţeaua ascunsă a poliţiei politice a fost prima funcţională în haosul creat de prăbuşirea regimului dictatorial. Astfel încât ajungem, în opinia mea, la un punct complicat în analiza activităţii reale a fostului preşedinte în cadrul Securităţii.

S-a spus, şi am mai amintit acest lucru, că dosarul cuprinzând notele informative şi turnătoriile de tinereţe ale lui Traian Băsescu, a fost ţinut la secret de SRI, la ordinul lui George Maior şi de aceea nu s-a ştiut de el. Am serioase dubii că lucrurile ar fi stat aşa. În primul rând, pentru că în permanenţă Traian Băsescu a ironizat ipoteza că ar fi fost turnător, glisând abil către explicaţia că materialele semnate de el în calitate de comandant de navă şi apoi de şef al oficinei de spionaj din Anvers „ar umple un camion, hă, hă, hă!”. Apoi a fost lansată ipoteza că dosarul cu turnătoriile de tinereţe ar fi fost topit în 1979, „odată cu primirea lui în rândul membrilor PCR”. Şi asta, după părerea mea, e o pistă falsă. Am spus că membrii PCR puteau fi racolaţi cu avizul partidului şi chiar în cazul fostului preşedinte argaţii mediatici ai lui Vântu şi Voiculescu au arătat un registru (cumpărat cu bani grei!) cu astfel de avize date membrilor de partid de a colabora cu Securitatea unde apărea, negru pe alb, numele lui Traian Băsescu. Problema cu aceste registre este că nu specificau calitatea celui în cauză: persoană de sprijin, colaborator, turnător cu nume conspirativ, agent de influenţă sau ofiţer acoperit. Traian Băsescu a fost relaxat pentru că a ştiut că dosarul lui de tinereţe a fost distrus, cel mai probabil pentru că, din 1979, când a devenit ofiţer I, ca să poată accede la poziţia de căpitan de cursă lungă (obţinută în 1981), a trebuit să se înroleze în Securitate ca ofiţer acoperit¹. Cu această ocazie i-au fost şterse urmele şi, în conformitate cu legislaţia dată de Iliescu şi întărită de Adrian Năstase, cei care, după 1989, au rămas activi ca turnători şi ofiţeri acoperiţi sunt conspiraţi şi este interzisă diseminarea oricăror informaţii despre ei. De aceea făcea băşcălie Traian Băsescu, pentru că ştia că nu poate fi dovedit.

Totuşi, cum a fost finalmente întocmit probatoriul în baza căruia, pe bună dreptate, a fost condamnat fostul preşedinte? Căci actele depuse la dosar sunt copii după cele existente în dosarele de urmărire individuală ale victimelor lui Băsescu, nu în dosarul lui. Cum victimele e posibil nici să nu fi ştiut că au avut dosar, sau să le fie dificil astăzi să înţeleagă cine ar fi putut fi „Petrov”, cea mai probabilă explicaţie pentru munca de durată, migăloasă şi susţinută de a da de vechile turnătorii de tinereţe este o comandă politică executată de noua conducere a SRI. Nu cred că urmele vechiului dosar se mai regăsesc în cel, probabil, de ofiţer acoperit, dar şi asta ar putea fi o pistă de identificare a fostelor victime, căci abia după ce s-a ştiut numele lor au putut fi căutate probele în mormanul cu milioane de file de la CNSAS şi descoperite acolo notele informative incriminatoare (care erau păstrate în două exemplare, în dosarul victimei şi în cel al turnătorului!).

Cititorii care au văzut şi primul episod rezistând eroic până aici vor spune mai mult sau mai puţin convinşi: „da, mă rog, dar care-i treaba cu Sistemul?” Ca să ne lămurim şi cu asta ar trebui să vedem de ce Traian Băsescu a fost condamnat, iar, să zicem, Mugur Isărescu, nu. Ce e de fapt cu aceste deconspirări selective, „Petrov” da, „Manole”, nu? (Continuarea în ediţia din 13 aprilie a Ziarului de Iaşi)

¹ Celor care ridică sprânceana a neîncredere le-aş aminti deconspirarea ironică pe care „ştiutorul” Traian Băsescu (care avea acces la reţeaua „acoperiţilor”) i-a făcut-o public lui Victor Viorel (Ponta)

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor