Jurnalism în cheia „clarităţii morale”

Aproape peste tot în Occident asistăm la un abandon general al poziţiilor moderate, de centru, în favoarea extremelor. De stânga sau de dreapta. Multe voci acuză influenţa „nefastă” a reţelelor sociale, însă ar fi simplist să le facem doar pe ele responsabile. Există destui alţi actori şi destule motive justificate care au adus lucrurile în acest punct. După cum există şi o evidentă asimetrie în ceea ce priveşte influenţa. Stânga are un ascendent semnificativ în raport cu cealaltă parte. Domină categoric spaţiul intelectual, spaţiul academic, o bună parte din administraţie, practic mai toate zonele influente din societate. Ceea ce înseamnă că domină copios şi discursul public. Or, acest discurs s-a radicalizat şi el, am asistat la o deplasare de la unul liberal moderat către unul tot mai radical. Nu este un fenomen de dată recentă, dar el a fost evidenţiat în ultima perioadă prin sprijinul activ, militant, acordat poziţiilor radicale în materie de „schimbări climatice” sau în cursul protestelor recente Black Lives Matter din Statele Unite.

Din acest ultim punct de vedere, un succes remarcabil al acestor grupări extreme de stânga este influenţa tot mai importantă pe care o exercită asupra celei mai mari părţi a canalelor media occidentale. Se vede clar acest lucru în Statele Unite unde, cu excepţia Fox News şi Wall Street Journal, cam toate celelalte mass media importante, de la New York Times şi Washington Post la CNN, MSNBC, CBS, ABC, erau oricum ferm în tabăra liberală. Acum însă chiar în cazul acestora poziţiile liberale moderate din redacţii se află sub presiunea unor grupuri de stânga radicale. La fel, tot grupări radicale din interiorul reţelelor sociale îşi impun, de regulă, agenda în chestiunile importante. Se vede asta din plin la Twitter, dar şi, parţial, la Facebook. De pildă, în timp ce pentru o postare pe Twitter a lui Donald Trump în care avertiza că se vor întreprinde „acţiuni în forţă” dacă se va încerca instaurarea unei „zone autonome” în Washington DC (pe modelul celei din Seattle) s-a dat un avertisment (pe motiv de „comportament abuziv” şi „ameninţări la adresa unui grup identificabil”) pentru o serie de postări ale unui activist Black Lives Matter, Shawn King, în care acesta cerea sa fie distruse toate imaginile, „toate icoanele şi picturile murale” cu Iisus şi Sf Maria, pentru ca sunt „instrumente ale opresiunii şi ale privilegiului albilor” Twitter nu a găsit de cuviinţă să introducă nici un fel de atenţionare.

Un exemplu recent ilustrează acest tip de partizanat ideologic în ascensiune. În toiul revoltelor violente din Statele Unite a apărut în New York Times un articol de opinie sub semnătura senatorului republican Tom Cotton cu titlul „Trimite-ţi trupele” (titlul aparţine redacţiei), în care acesta susţinea că dacă poliţia şi Garda Naţională nu pot controla jafurile şi distrugerile ar trebui apelat la armată, aşa cum s-a mai întâmplat în trecut, ultima oară în 1992, la Los Angeles, când am asistat la revolte violente asemănătoare. Un punct de vedere care a generat un număr de reacţii critice, dar care era şi împărtăşit de mulţi. Iar până la urmă acesta este rostul acestor secţiuni de Op-Ed, de a găzdui păreri diverse. De altfel, cotidianul a publicat de-a lungul vremii numeroşi semnatari controversaţi, precum liderul adjunct al talibanilor, cu doar câteva luni în urmă, şi unele opinii cu adevărat extreme. Imediat s-a stârnit o adevărată furtună în redacţie. Un grup intern radical, autointitulat Black@NYT a solicitat imperativ oprirea publicării, pe motiv că articolul ar fi „periclitat viaţa membrilor de culoare din redacţie”. Era vorba de o „şmecherie semantică” menită să evite acuza de partizanat politic. Una evident fără nici o acoperire în realitate, pentru care nu se aducea nici un argument. Dar care a funcţionat. Deşi iniţial conducerea ziarului a încercat să apere decizia editorului care coordona sectiunea de Op-Ed, James Bennet, până la urmă A. G. Sulzberger, editorul New York Times, a cedat şantajului. Bennet a fost nevoit să demisioneze, iar articolul nu a mai apărut în ziarul tipărit, ci doar în ediţia online cu un text la deschidere în care se preciza că nu au fost respectate standardele editoriale ale cotidianului, un reproş însoţit de o argumentaţie complet neconvingătoare care avea să fie demontată câteva zile mai târziu chiar de către unul dintre comentatorii din redacţia New York Times, Ross Douthat.

Au fost şi câteva reacţii critice precum cea a unui vechi jurnalist din redacţie, Michael Powell, care a scris pe Twitter că „un ziar puternic şi o democraţie robustă nu se tem de opinii diverse” şi a caracterizat decizia editorului drept o „jenantă abandonare a principiilor”, dar e vorba mai degrabă de excepţii. Ulterior New York Times a mai găzduit două opinii critice privind deciziile luate în legătură cu articolul lui Tom Cotton. Unul, semnat de Bret Stephens, condamna „intoleranţa intelectuală feroce care s-a răspândit în ţară şi într-o bună parte din mass media” în baza căreia „opiniile diferite nu sunt doar greşite, ci sunt chiar nedemne să fie luate în discuţie” (What The Times Got Wrong: Tom Cotton speaks for a large part of this country. Will we not listen?). La rândul său, Ross Douthat, într-un articol de opinie, The Tom Cotton Op-Ed and the Cultural Revolution: How liberalism, and the liberal media, are changing before our eyes, critică şi el tendinţa de a introduce „o viziune unică asupra ştirilor” din perspectiva unui „jurnalism al adevărului”.

Însă e vorba de voci tot mai izolate. Majoritatea jurnaliştilor fie de teamă să nu-şi piardă slujbele şi poziţiile, aşa cum au păţit mulţi colegi în această perioadă, fie pentru că împărtăşesc „noua viziune revoluţionară” nu s-au raliat unor astfel de opinii care probabil cu doar zece ani în urmă ar fi fost considerate unele de necontestat. Din contra, incidentul a fost imediat exploatat de membrii unui grup tot mai numeros de jurnalişti cu simpatii radicale de stânga. Ei susţin ideea de a redefini, la nivel fundamental, principiile de bază ale jurnalismului. Pentru că, scria pe Twitter un jurnalist de la New York Magazine, Wesley Lowery, „întregul concept de «obiectivitate» şi «neutralitate politică» are la bază «privilegiul albilor»”.

Masha Gessen, născută la Moscova, care se consideră şi non-binar şi trans şi foloseşte pronume, se raliază entuziast în The New Yorker acestei „noi viziuni”. Why Are Some Journalists Afraid of „Moral Clarity”?, se întreabă ea, considerând că a respinge această abordare este o dovadă de mărginire, o atitudine depăşită. Deci nu ar fi nimic extrem aici, extremă este, spune Masha Gessen, făcând trimitere la articolul lui Tom Cotton, doar „ideea de a utiliza armata pentru a zdrobi protestele”. În acest fel, ea ilustrează pe viu cum ar putea opera jurnalismul în noul cadru deontologic „novator” pentru că Tom Cotton nu a susţinut nicidecum ca armata să intervină violent împotriva unor manifestaţii paşnice, ci doar pentru a sprijini poliţia şi Garda Naţională atunci când acestea nu mai pot stăpâni jafurile şi distrugerile.

Motivaţia, avansată de Lowery, de invocare a „privilegiului albilor”, pentru a justifica respingerea oricărui lucru (concept, lege, procedură, etc.) care nu-ţi convine fără să mai furnizezi şi argumente cât de cât serioase a devenit de altfel o practică comună. Ulterior, respectivul a anunţat triumfal demisia lui James Bennet, comentând satisfăcut că „oamenii albi mediocri de peste tot tremură de frică”. Demersul care militează pentru adoptarea unor „noi reguli din jurnalism” este sprijinit de un grup mai larg. Dar chiar şi cei care nu susţin asta public respectă tot mai mult în practică „noua abordare”. Ideea de bază este aceea de renunţa la „obsesia obiectivităţii” şi la aceea a „spaţiului acordat ambelor puncte de vedere”, care ar fi, un „experiment eşuat”. În noua viziune, jurnalismul ar trebui să aibă în centru principiul „clarităţii morale”. De pildă, nu ar trebui să te preocupi să furnizezi justificări cu argumente factuale pentru acuza de „rasism sistemic”, pleci automat de la premisa că acesta există. Deşi o simplă lectură a unor informaţii disponibile public ar contrazice imediat aserţiunea, chiar în cazul comportamentului poliţiei. În ultimii trei ani în Statele Unite poliţia a împuşcat de două ori mai mulţi albi decât persoane de culoare în timp ce, în marea alor majoritate, peste 85 procente, crimele cărora le cad victimă persoanele de culoare sunt intra-rasiale.

Claritatea morală, ca argument suprem, intră în categoria a ceea ce Thomas Sowell numeşte „viziuni sociale cosmice”. „Cu cât mai grandioasă este viziunea, cu atât ea pare să explice tot mai multe şi să ofere o tot mai mare satisfacţie în plan emoţional, tot atâtea motive ca adepţii săi să o protejeze de orice confruntare cu realitatea factuală", scria el în volumul „În Căutarea Justiţiei Cosmice”. În acord cu ceea ce susţinea la un moment dat şi Alexandria Ocasio Cortez, una dintre vedetele curentului marxist din Partidul Democrat, co-preşedinte al grupului de lucru dedicat Schimbărilor Climatice din echipa lui Joe Biden, într-un interviu la CNN cu Anderson Cooper: că erorile factuale nu sunt importante, important este să ai dreptate în plan moral. De pe această poziţie luminată, exponenţii aşa numitei „justiţii sociale”, care au ajuns să recomande inclusiv abordarea matematicii din această perspectivă, justifică limitarea libertăţii de expresie, interpretarea „creativă” a actului de justiţie şi, iată, regândirea radicală a principiilor fundamentale ale Jurnalismului.