Nu suntem ce părem a fi

În urmă cu două-trei săptămâni am dat, pe canalul TV5, peste un film mai puţin obişnuit, deşi TV5 e un post extrem de receptiv la tot ce înseamnă idei progresiste. Cele câteva rânduri de prezentare, din partea de jos a ecranului, anunţau că e vorba de o familie, că bărbatul se simte tot mai rău, mai stingher în pielea lui de bărbat şi că soţia face eforturi pentru ca, totuşi, cuplul să nu se destrame. Prezentarea mi-a stârnit curiozitatea aşa că, deşi pierdusem începutul, am rămas pe film, gândindu-mă că voi putea urmări firul acţiunii. Şi chiar aşa a fost. Într-adevăr, o familie ce părea unită, cu doi copii, numai că bărbatul era în mod vizibil nefericit, se ascundea într-o cameră şi îşi punea haine de femeie, pe care le procurase cine ştie cum. Nevastă-sa îi descoperă secretul, rămâne calmă, destinsă, şi încearcă să găsească modalitatea prin care să-i arate soţului înţelegere deplină. Prilejul se iveşte curând. Merg amândoi la cumpărături, intră într-un magazin de pantofi, ea îşi ia o pereche, îl întreabă pe soţ ce părere are, soţul răspunde că pantofii îi plac foarte mult, la care soţia o abordează abrupt pe vânzătoare şi o roagă să caute o pereche, acelaşi model, dar „numărul 43, pentru o prietenă”, zis şi făcut, soţii se întorc acasă, ea zâmbitoare, el parcă nevenindu-i să creadă, după care el se închide într-o cameră, îşi pune pantofii cei noi şi face câţiva paşi, fără probleme, deşi tocurile sunt destul de înalte. În acest punct, intensitatea emoţională fiind foarte ridicată, iar eu având recomandare de la medici să evit emoţiile, am schimbat canalul.

Mi-am amintit de acele secvenţe, care prin tezismul lor grosier trimiteau la cele mai autentice producţii ale realismului socialist, citind un excelent editorial (excelent, aşa cum sunt toate textele sale) al lui Valérie Toranian din La Revue des Deux Mondes. Pornind de la o carte de Sabine Prokhoris (carte, pare-se, foarte incorectă politic), Toranian aborda un fenomen a cărui amploare am ignorat-o şi despre care se zice că face ravagii în rândurile generaţiei tinere: refuzul hetero-sexualităţii şi asumarea, cu orice preţ, a altei identităţi sexuale. Un reportaj realizat de ziariştii de la Le Monde (ziar foarte favorabil acestor noi tendinţe) prezintă cazurile unor adolescente de 14-15 ani disperate că sunt „normale”. Iată ce spune Clara, 14 ani: „Sunt atât de hetero încât nu reuşesc nici măcar să sărut o fată, ceea ce mă deprimă”, cu atât mai mult cu cât „jumătate din elevii de la liceul meu sunt bi, fiindcă ăsta e trendul acum” (sigur că da, doar până şi Superman…). A fi bi, spune Suzanne, o altă adolescentă, este un semn de deschidere a spiritului, adăugând că a fost foarte fericită când a văzut-o pe surioara ei de 7 ani sărutând, în timpul unei recreaţii, o altă fetiţă. Pe reţelele de socializare, cea mai mare trecere o are identitatea pan (sau neutră), deschisă tuturor sexualităţilor. „Hetero-normalitatea, notează Valérie Toranian, pare să devină coşmarul tinerelor generaţii care refuză lumea pe care o primesc de la generaţiile anterioare.”

Există o întreagă nebuloasă ideologică unde s-au plămădit aceste idei: intră aici mulţi sociologi militanţi, apoi stângişti care reîncălzesc ciorba marxistă, feministe radicale, ecologişti exaltaţi etc., etc. Una dintre figurile cunoscute ale ecologiştilor francezi, Sandrine Rousseau, care a candidat pentru a obţine investitura partidului la prezidenţialele de anul viitor, a declarat că e mulţumită de viaţa ei de cuplu întrucât bărbatul alături de care trăieşte e „deconstruit”. A lăsat să se înţeleagă, presupun, că s-a eliberat de servituţile societăţii patriarhale. În mare vogă e un autor de studii de gen, filozof şi sociolog, Paul B.Preciado. De fapt, pe el îl chema iniţial Beatriz Preciado (B. vine de la Beatriz), în 2008 s-a prezentat drept lesbiană (a trăit o vreme cu scriitoarea Virginie Despentes), apoi ca non-binar, ulterior ca „trans in between neoperat”, în ianuarie 2015 a ales numele Paul şi genul masculin, în noiembrie anul următor schimbarea a fost înregistrată şi în actele de stare civilă. E o voce foarte ascultată în anumite medii, publică la edituri mari, a teoretizat conceptul de „contra-sexualitate” şi a cerut abolirea căsătoriei heterosexuale, deoarece e o instituţie care legitimează violenţa.

Aceste schimbări cer o vigilenţă sporită căci mentalităţile retrograde se insinuează acolo unde te-ai aştepta mai puţin. Binecunoscutul fabricant de jucării Lego a decis să suprime „stereotipurile de gen”. În California, aflăm din Le Figaro, o lege obligă marile magazine ca până în 2024 să înfiinţeze raioane de jucării fără criterii de gen (aş fi tentat să spun „de-generate”, numai că acest cuvânt creează o regretabilă ambiguitate). Cum studiile de gen ne învaţă că diferenţele sexuale sunt în întregime construite şi că aceste diferenţe sunt rezultatul dominaţiei masculine, e urgentă eliminarea stereotipurilor în alegerea jucăriilor. Socioloaga Christine Delphy (promotoare a „feminismului materialist”) ne asigură chiar că stereotipurile de gen se manifestă încă înainte de naşterea copilului, dat fiind că acum părinţii ştiu dacă vor avea o fată sau un băiat. În consecinţă, spune dna Delphy, „e absolut necesar să-i sensibilizăm şi să-i educăm pe părinţi în spiritul egalităţii dintre fete şi băieţi, şi asta încă în timpul sarcinii”.

Reeducarea uterină (cum o numeşte, inspirat, jurnalista Eugénie Bastié), iată o idee care ar avea mare succes şi în Coreea de Nord.

Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor