Post-Scriptum la alegerile americane

Alegerile din Statele Unite au stârnit întotdeauna interes în România, cel puţin din 1990 încoace. Însă niciodată nu au provocat atâtea pasiuni ca cum, cel puţin în anumite grupuri foarte active pe Facebook. O parte exprimă îndoieli serioase privind corectitudinea alegerilor şi îngrijorări la fel de serioase privind evoluţiile din Statele Unite în condiţiile, destul de probabile, în care cuplul Biden-Harris ajunge la Casa Albă. De cealaltă parte îi găsim pe cei care cred că ne aprindem de pomană, sistemul instituţional american este solid, va rejecta excesele. Iar Biden este, de fapt, un moderat, nu avem de ce să ne temem. Şi oricum e cazul să ne preocupăm mai puţin de America pentru că avem destule probleme acasă. Să fie adevărat? Foarte probabil răspunsul e negativ, aprecierea este superficială. Ne aflăm într-un punct de inflexiune geopolitică în care orice se poate întâmpla. La fel cum, cu totul neaşteptat pentru aproape toată lumea, am avut momentul 1989 se poate întâmpla şi fenomenul invers dacă procesul de fragmentare şi de declin accelerat al Occidentului continuă.

În ceea ce priveşte mass media autohtone, a căror sursă de inspiraţie cvasi-exclusivă sunt cele americane profund ostile lui Donald Trump şi în general republicanilor (în proporţie de 93% mass media din Statele Unite şi-au declarat sprijinul deschis pentru Joe Biden), precum New York Times, CNN sau Washington Post, acestea au văzut în înfrângerea actualului preşedinte un fel de eliberare de sub o vrajă sinistră. Asta reiese dacă iei de bune declaraţiile unor foşti oficiali din administraţia Obama, unor lideri democraţi sau unii cunoscuţi jurnalişti. De pildă, vedeta neo-marxiştilor democraţi, Alexandria Ocasio- Cortez întreba într-o postare pe Twitter dacă se ocupă cineva să facă liste cu „complicii lui Trump”. A primit imediat un răspuns pozitiv liniştitor, de la alţi doi foşti oficiali din administraţia Obama: da, a fost lansat Trump Accountability Project, al cărui obiectiv este acela ca toţi cei care l-au ajutat pe Trump „să fie făcuţi responsabili pentru faptele lor”.

Cât priveşte „instrumentul” potrivit pentru o astfel de amplă întreprindere Robert Reich, fost Secretary of Labor în administraţia Bill Clinton şi membru în Echipa de Consilieri în domeniul Economic a lui Barack Obama, vine cu o sugestie: „când coşmarul se va sfârşi, avem nevoie de o Comisie pentru Adevăr şi Reconciliere care să şteargă minciunile lui Trump, să-i consoleze pe cei răniţi de ura sa, să-i demaşte pe toţi oficialii, politicienii, oamenii de afaceri şi mogulii media a căror lăcomie şi laşitate au făcut posibilă această catastrofă”. În fine Jennifer Rubin, de la Washington Post, declara de curând la postul de televiziune MSNBC, sub privirile aprobatoare ale celorlalţi invitaţi, nici mai mult, nici mai puţin că trebuie distrus întregul Partid Republican şi chema la o amplă campanie de ostracizare publică a tuturor celor care îndrăznesc să pună în discuţie corectitudinea alegerilor. Pentru că, a ţinut ea să sublinieze, „dacă vor fi supravieţuitori o vor face din nou!”.

Chemarea la întocmirea unor liste negre cu adversari politici şi ideologici care trebuie demascaţi şi pedepsiţi, prin declaraţii sau postări de acest gen pe care spre deosebire de cele ale preşedintelui Trump Twitter nu a găsit cu cale să le eticheteze drept problematice, aduce aminte de campaniile de epurare bolşevice. Iar Comisie pentru Adevăr şi Reconciliere este inspirată de cea instituită în Africa de Sud în perioada post-apartheid. Toate aceste declaraţii publice te duc cu gândul la ceva asemănător unei campanii de nazificare, aşa că cine nu a urmărit în nici un fel tot ceea ce s-a întâmplat în aceşti ultimi patru ani ar putea crede că sub mandatul lui Trump s-au petrecut nişte grozăvii nemaiîntâlnite după al doilea război mondial.

Numai că la confruntarea cu realitatea această descriere este foarte departe de adevăr. În ianuarie 2017, la preluarea mandatului acestuia, săptămânalul german Der Spiegel apărea pe copertă cu o ilustraţie în care o cometă în flăcări cu chipul lui Trump se îndrepta ameninţător către Terra. Mesajul era acela că noul şi iresponsabilul preşedinte american va târî nesăbuit lumea în războaie distrugătoare. În realitate el a fost singurul preşedinte al Statelor Unite din ultimele 3 decenii care nu a implicat ţara în nici un conflict militar. Apoi, s-a spus despre el este „pionul lui Putin”. Mai bine de trei ani s-a bătut permanent monedă pe asta şi a fost declanşată o amplă anchetă coordonată de un fost director FBI, Robert Mueller. Mulţi aşteptau ca de aici să iasă probe suficiente pentru ca preşedintele să-şi termine mandatul înainte de vreme. Însă nu doar că investigaţia nu a oferit astfel de dovezi, dar în ultimele luni a ieşit la iveală cu totul altceva. După cum a reieşit în cursul audierilor pe această temă din Senat şi din documentele declasificate, toată cabala legată de Rusia a fost montată cu sprijinul unor înalţi oficiali din FBI şi din administraţia Obama, în special pentru a acoperi scandalul Email-urilor lui Hillary Clinton. S-a mai spus despre Trump că vrea să desfiinţeze NATO. În realitate, în obişnuitul său stil nediplomatic, uneori chiar grosier, el nu făcut decât să expună ipocrizia europenilor care se aşteaptă ca Statele Unite să le asigure securitatea în faţa Rusiei, în timp ce colaborează de zor economic cu Moscova, aşa cum face Germania, un exemplu fiind gazoductul Nord Stream, sau care, prin Iniţativa de Apărare din UE, vor să se decupleze strategic de americani, ei fiind în fapt cei care vor să pună în viitor NATO între paranteze.

Ca persoană Donald Trump nu este neapărat agreabil. Narcisimul său este adesea ridicol şi destule dintre declaraţiile sau postările de pe Twitter au fost nefericite şi i-au adus de altfelşi prejudicii.Cele la adresa lui John McCainl-au costat probabil alegerile din Arizona. Însă, pe de altă parte, iniţiativele sale, politicile promovate de către administraţia Trump, au meritul de a fi expus limitele, chiar falimentul, unor abordări tradiţionale recomandate de experţi, dar care au eşuat lamentabil. Orientul Mijlociu este un exemplu. La fel relaţia cu Iranul. După cum scrie Nadia Schadlow, în Foreign Affairs, în „Sfârşitul iluziilor americane”, „de la sfârşitul Războiului Rece, majoritatea factorilor de decizie din SUA au întreţinut un set de iluzii despre ordinea mondială. În chestiunile critice, ei au văzut lumea aşa cum şi-ar dori să fie şi nu cum este cu adevărat”. Mulţi l-au criticat la început şi pentru declanşarea confruntării pe faţă cu China. Este vorba fie de cei din marile corporaţii, care sunt mai preocupaţi de impactul negativ asupra afacerilor lor pe piaţa chineză decât de soarta unei bătălii geopolitice existenţiale pentru Occident, fie de cei care militează pentru o utopică colaborare „pentru salvarea planetei” care ar fi ameninţată, în opinia lor, de activitatea umană. Însă, iată, acum abordarea sa dură faţă de Beijing se bucură, o adevărată excepţie, de un solid sprijin bi-partizan în Congres.

Strict formal disputa Trump – Biden nu este încă tranşată pentru că echipa primului a înaintat acţiuni în justiţie acuzând o fraudare a votului în statele în care scorul a fost extrem de apropiat, aşa numite state balama. Însă e greu de crezut că rezultatul final mai poate fi reversat. Nu pentru că nu ar fi avut loc fraude, deşi e imposibil de spus dacă pe ansamblu ele au viciat rezultatul final. Însă e greu de crezut că în contextul actual în care mass media, inclusiv Fox News, l-au decretat pe Joe Biden câştigător, când mulţi lideri politici din străinătate, mai ales cei din Europa, încântaţi că scapă de Trump s-au grăbit să-l recunoască pe Biden drept „preşedinte-ales”, instanţele judecătoreşti, inclusiv Curtea Supremă, i-ar putea da dreptate actualului preşedinte. Între altele şi pentru că am asista cu siguranţă la un val de mişcări violente de stradă iniţiate de mişcările radicale de stânga. În mod ironic după ce mass media a agitat spectrul unei „băi de sânge” declanşate de simpatizanţii lui Trump, vopsiţi de regulă în cele mai negative culori: adepţi ai supremaţiei albilor, bigoţi, sexişti, etc., cei gata -gata să reînceapă manifestările violente şi distrugerile în stradă, aşa cum au tot făcut-o din primăvară încoace, în momentul în care părea că Donald Trump putea câştiga alegerile, au fost exact ceilalţi. Cel mai probabil vor fi decizii care vor atesta faptul că au fost fraude, dar că acestea nu au afectat rezultatul final.

În ciuda diabolizării fără precedent la care a fost suspus de către mass media americane şi în general a celor occidentale, inclusiv a celor româneşti, a ostilităţii din partea structurilor de forţă din stat, precum FBI, Donald Trump, cu toate minusurile sale evidente de personalitate, are meritul de a fi expus o serie întreagă de mituri perpetuate multă vreme pe care alţii pînă la el nu au avut curajul să o facă. În destule situaţii a exagerat. Mai mult tact, ceva mai puţină încredere în infailibilitatea sa, şi o mai mare capacitate de a suporta criticile i-ar fi fost cu siguranţă de folos. Însă cu fiecare zi în care se vede de la o poştă partizanatul mass media, eticheta de FakeNews se dovedeşte tot mai justificată, cel puţin atunci când vine vorba de politica internă americană. Cu fiecare zi în care se vede fără dubiu maniera în care principalele reţelele sociale reglementează libertatea de expresie descurajînd cam tot ce se abate de la canoanele stângii liberale, criticile lui Trump se dovedesc, din nou, justificate. Mass media americane nu mai sunt de o bună bucată de vreme un observator independent, ci o tribună activă anti-Republicană, mai ales anti-Trump, de susţinere pe faţă a Partidului Democrat, aşa ceva evident nu se întâmplă. Câteodată acest partizanat este de-a dreptul flagrant. Jurnalistul şi istoricul Jon Meacham a comentat la postul de televiziune luările de poziţie ale lui Joe Biden în timp ce îi scria discursurile. Iar alţi trei „analişti”, nelipsiţi din studiourilor aceleaşi televiziuni în timpul campaniei electorale tocmai au anunţat că vor face parte din echipa de tranziţie a preşedintelui ales. Astfel de lucruri trimit în derizoriu celebra misiune de „watch dog”, de „câine de pază” care supraveghează puterea, pe care jurnaliştii şi-o arogă cu mândrie şi despre care se vorbeşte cu însufleţire în şcolile de jurnalism.

La fel, deşi demersul său de a contesta în justiţie pare din start sortit eşecului, preşedintele încă în funcţie are meritul de a fi expus problemele majore care grevează procesul electoral american. Chiar dacă e foarte greu să găseşti probe concrete de fraudă în câteva zile în interiorul unui sistem administrativ, controlat pe toate palierele, de zeci de ani, de Partidul Democrat, aşa cum este cazul în Pennsylvania sau Wisconsin, nu poţi să nu observi câteva ciudăţenii, între care şi faptul că avansul lui Trump din unele state la numărătoare alegătorilor prezenţi în persoană (în Pennylvania era de 600 de mii) s-a evaporat brusc în momentul în care au apărut voturile prin corespondenţă, care au fost masiv în favoarea lui Biden. În condiţiile în care ai curse atât de strînse decisive într-un număr de state nu ar trebui să se continue cu perpetuarea unui sistem în care alegătorii nu trebuie să se identifice (democraţii se opun categoric ca alegătorii să se identifice în mod obligatoriu cu un ID, adică cu un document oficial cu fotografie, precum un permis de conducere, ceea ce cu siguranţă în România ar fi considerat cu siguranţă ceva straniu) şi în care votul prin corespondenţă să permită atâtea canale de fraudă.