Scrisoare Tatei

… Iau ca reper, Tată, Anul I al ultimei noastre Deveniri (un capitol din volumul meu Cronice și… anacronice, se cheamă chiar așa: Deveniri) și încerc să retrăiesc, să re/constitui momente, evenimente, întâmplări, derizorii sau emblematice, care mi-au traversat aceste din urmă decenii. Încă de-atunci, din 89-90, am mărturisit (față de mine, în primul rând) că mi s-a făcut marea favoare de-a trăi acele ore astrale ale istoriei românești; și-am de/plâns faptul că tu, Tată, n-ai avut acest ceresc privilegiu. Tu, cel cu-adevărat îndreptățit a-l trăi. Fiindcă pe Tata îl cheamă Gheorghe,/ adică țăran, lucrător de pământ./ Un nume perfect egal cu Ion, scriam mai târziu, rememorându-te. După moartea lui Stalin, vreme de încă treizeci de ani, i-ai tot așteptat pe americani să vină, să ne izbăvească „de cel Viclean”. Dar tot tu (ca atâția alții, de la talpa țării), răbufneai, cu dezarmant humor: Dac-ar fi pornit cu roaba, și tot agiungiau de-atunci… Eu îți deslușeam, din când în când, ce se întâmplă: Știi, Tată, au plecat rușii,/ dar încă n-au ajuns americanii./ S-au împotmolit într-un bar/ de pe Coasta de Est./ Dar or să se trezească ei/ la realitate.// mireasa îi așteaptă, ofuscată./ Și-ar da și rochia de pe ea/ dacă o ar avea. Pentru tine, care ai luptat în Răsărit, România era toată, dodoloață, fără rapturi și ciuntiri din bontul creionului stalinist. Eu îți prezentam, periodic și, evident, post-eminescian, Starea vremii: Ce-i drept, e drept, țarii se mai schimbară,/ îi mai tăiară coada la imperiu./ E altă piesă. Dar aceeași sfoară./ Răul îl guvernează același geniu.// Cu Steaua de la Cana Galileii/ colindă, zdrențăroși, copiii străzii,/ La Bursa neagră, leii-paraleii-și/ împart, fără de scrupul, grosul prăzii.// Ce i-ai dorit tu țării, așa rămase/ în noaptea lumii: ideal pierdut./ Unii-și agită brațele nervoase,/ dar cei mai mulți trăiesc tot în trecut.

Eu, deja cronicar (cât de cât) cunoscut, îți anticipam un Final de secol: Muzici de fond, mixtură de stranii instrumente./ Piatră intrată-n piatră și os trecut prin os./ Mass-media. Reclamă. Luări de mituri. Lente/ intruziuni în tot ce a fost miraculos.// La mesele tăcerii stau cei mai buni de gură./ Au gura aurită – miniatural tezaur./ Copilăria – pusă în ghips. O, ce fractură,/ demnă de coroniță din dafin și din laur.// Ca într-un holocaust ne vrei pe toți grămadă,/ Pământu-și licitează, în Cosmos, loc de veci./ Meci și înmormântare. Pâine și circ. Paradă./ Final măreț de secol douăzeci.

Nu mai vedeai să citești, trebuia să-ți citească cineva. Și-ai venit la doctorii cei mari, de la Iași, pentru operație de glaucom. Aveai un adevărat cult pentru oamenii învățați, cu-atât mai mult pentru doctori. Nu se putea să nu-i aduci, de-acolo, din sărăcia și neputințele tale, o mulțămire domnului Profesor, că așa-i omenește, ziceai. Te-am așteptat la gară, cărai, pe lângă băgăjelul cu schimburi, și-un coș de papură (în care mi se împletise copilăria), nu știam ce ai acolo, dar oricum, nu mă așteptam, trăgând ștergarul, să descopăr… o ditamai gâsca. Vie. Tată, doar n-ai de gând să-i duci asta Profesorului. Mai bine trecem pe la piață, și-o vinzi... – Ba i-o duc! N-am adus-o s-o vând… Și i-am dus-o (c-am fost și eu părtaș). Profesorul – o somitate-n domeniu – ne-a primit în cabinet și, tocmai când să-nceapă consultația, s-a auzit o găgăială din coș. – Moșule, da’ ce ai acolo, ce se-ntâmplă? – V-am adus o mulțămire, domn profesor. O gâscă… Și Profesorul, excedat: Moșule, vrei să am necazuri? Dispari de-aici chiar acum! Cu tot cu gâscă… Dar, după dârza ta împotrivire și după oarecari tratative, în care m-am implicat și eu, gâsca și-a aflat un temporar cuibar în portbagajul mașinii lu’ domn Profesor…

Până să fii trecut la colectivă, la colhoz, casa/ familia noastră avea aproape de toate, tu, Tată, fiind între gospodarii satului. Păgubos, mai degrabă (ce luai pe mere, dădeai pe pere), și-oleacă boem, că nu țineai la bani, și nici banii nu se țineau de tine (cred că, măcar în privința asta, îți seamăn), dar tocmai de-aceea nu pricepeai cum, în România pornită „spre comunism în zbor”, lipsea chiar și pâinea noastră cea de toate zilele. Eu, cultivator de cuvinte, îți versificam Efectul Coadă. Cu Temă și variațiuni: De cu noapte/ la salam și la lapte/ la ulei și la pui/ (puiul mamii pui,/ eu sunt din Vaslui)/ la făină și la benzină/ la ouă și la lână/ la iaurt și smântână/ la brânză și la carne (bună)/ la cartelă, o dată pe lună/ la rânză și la slănină/ la motorină/ la oase și la paste făinoase/ la broaște de ușă și de baltă/ luna cealaltă/ la Crăciun și la Paște/ la 23 au/ gust/ la pastramă de oaie/ la must/ la Revelion,/ la pastă de dinți/ la bulion/ la săpun și la funie/ penurie!/ la funie aproape de par/ la trotoar/ (pentru înșirat sacoșe)/ în spate la Unic/ la șoric/ în față la Sfântu Spiridon/ în fund la Nicolina/ în dreapta la hală/ (a ieșit păruială)/ pe stânga la Piața Chirilă/ doar câte o chilă/ (la noi, la Brăila/ la tanti Elvira/ se vinde salamu cu chila)/ la Kanta și la Manta/ (lasă că știe savanta)/ în Alexandru cel Bun, du-te acolo, îți spun,/ s-a băgat tacâm/ se dau adidași – picioare din porcii cei mai grași/ căci porcii, toți, s-au dus la ruși/ pe gaz/ la butelie și la aragaz/ la calorifer și la Podul de Fier/ la Podul Roș și la Podu Înalt/ la asalt! – către Podu de Piatră/ vă îndemn/ să dăm gata și Podu de Lemn/ spre comunism în zbor/ la Obor!/ unde s-a băgat coadă de cal/ la păcură și la mangal/ la apă și la căldură/ la uraaa!/ și la ură/ la pește și la varză/ arde-i-ar focu să-i arză!/ și din nou:/ la steaguri și la lozinci/ la mâncat ciuperci/ la rahat și la bomboane agricole/ la toate stațiunile horti-viticole, piscicole și avicole/ la nechezol (sau poate că ați uitat?)/ la privitul în gol/ la al paișpelea congres/ Ceaușescu reales/ la cules de cucuruz/ tot ’telectualu-i dus!/ la Casa popoului/ îi stă bine boului/ la Canal/ la interval/ la Gherla și la Aiud/ la nord și la sud/ la est și la vest/ la noi?/ niciun protest/ doar rumoare/ la munte și la mare/ la deal și la șes/ Reales!/ Reale-s.

Deși Revoluția (sau ce-o fi fost aia) ne-a dat tejghele, buticuri și libertatea de-a folosi noi și noi șiretlicuri, cei mai mulți dintre noi emană o irepresibilă nostalgie a vremurilor de odinioară. Câte o criză (trecătoare, vai) îi mai înviorează puțin, dar, în rest, plictiseală. Parcă-i vezi recitând: Unde-s cozile de altădată?!?

Nu-ți voi putea spune, nu voi putea cuprinde, acum și aici, toate câte mi s-au întâmplat, pe care le-am trăi, în acele zile și nopți, pe care tu, Tată, nu ai mai avut cum să le afli. Privind îndărăt cu mânie, dar și cu un dram de (auto)- suficiență, prezența/ existența mea în acel timp (care părea a avea o infinită răbdare) m-aș situa ca e/ involuând între marasm și exasperare. Ar fi un abuz, oare, dacă între acești doi poli existențiali aș include aproape întreaga societate românească, dintre decembrie 1947 (alungarea Regelui) – decembrie 1989?

Într-o noapte, l-am visat pe Tata. Nu-mi amintesc un alt vis cu el, posibil ca acesta să fie unicul. Era într-o casă cu etaj (cum noi n-am avut niciodată), la fereastră. Undeva, în plan secund, se întrezăra un contur, parc-ar fi fost Mama, dar nu eram sigur (explicabil prin faptul că pe Mama mi-o amintesc vag, în realitatea ființei ei, aveam 9 ani când a murit). Tata, bucuros că mă vede, mi-a făcut semn cu mâna: Niculiță, adă niște usturoi din grădină… – Da, Tată, îl culeg imediat, usturoiul…

Și m-am trezit.

(Citate din texte apărute în revista Cronica și/ sau în Monitorul/ Ziarul de Iași, reluate în cărțile ulterioare de publicistică)

Nicolae Turtureanu este poet şi publicist, director-fondator al revistei „Cronica veche”