Silviu Parascan: un retro-modernist

vineri, 26 iunie 2015, 01:50
1 MIN
 Silviu Parascan: un retro-modernist

Există un soi de spirit în fiecare lucru de pictat, pe care artistul îi urmăreşte obsesiv. Publicul nu trebuie ignorat; este ideal ca acesta să înţeleagă de fiecare dată ceea ce vede.

După aproape un secol de agitaţie modernistă, după temperarea simţitoare a entuziasmului avangardist şi a voluptăţilor transgresive, poate fi constatată o recalibrare a vocabularului plastic în sensul apelului tot mai insistent, detaşat de presiunea modelor curente, la picturalitatea de factură tradiţională. Discreditat la începutul secolului trecut pentru excesiva şi prelunga sa „încremenire în proiect”, figurativul este pe cale a fi resuscitat astăzi, chiar în condiţiile unei crize a legitimităţii estetice. Nici pasiunile abstracţioniste, nici subtilităţile conceptualiste şi minimaliste, nici fervoarea parti-pris-urilor ideologice nu au reuşit să-l surclaseze definitiv. Este resimţită, în fapt, nevoia revenirii la emoţie, la obişnuitele juisări calofile în care sunt privilegiate sugestia, dispoziţia favorabilă şi expresivitatea. În locul clamării zgomotoase a originalităţii cu orice preţ, se propune – sfidând oarecum „spiritul vremii” – o triplă reconsiderare: a formei, a meşteşugului artistic, a ideii de operă. „Autorul” însuşi pare să fi renăscut, contrar mulţimii de necrologuri postmoderne care păreau să-l fi îngropat irevocabil.  

Tocmai în acest mediu îl găsim pe Silviu Parascan, protagonistul expoziţiei curente de la Galeria „Theodor Pallady”. Ce se ştie despre artistul ieşean? Că a absolvit Liceul de Artă „Octav Băncilă”, secţia „grafică de şevalet”, s-a iniţiat în pictură sub îndrumarea regretatului Petrache Bicer, a căpătat o licenţă în „istoria şi teoria artei” la Universitatea „G. Enescu”, alta în litere (specializarea italiană-germană, la „Al.I.Cuza”), apoi a plecat să-şi facă studiile masterale şi doctorale la Bucureşti, unde pregăteşte o teză în istoria artei medievale.

Ataşat prin opţiunile artistice spiritului tradiţionalist al şcolii plastice ieşene, Silviu Parascan simpatizează cu nostalgicii şevaletului, ai picturii senzualiste, de atmosferă, făcute să placă ori să delecteze. Deşi foarte tânăr, şi aflat în căutarea unui stil „al său”, „calcă” apăsat a Maestru. Se eschivează cu premeditare modernismului prospectiv, centrat pe un vector al viitorului, aşezându-se împotriva „tendinţelor” care l-ar ridica rapid pe mult-râvnitul val al notorietăţii. Este mai curând un retro-modernist, un creator în ordinea clasicului – recuperat, actualizat şi resemnificat în acord cu sensibilităţile publicului de azi. Atât în temele favorite (portretul, peisajul, variaţiunile florale, naturile statice), dar şi în tehnicile exersate (desenul, grafica,  pastelul, intervenţiile în acrilic sau acuarelă), artistul se distinge – între altele – printr-un simţ profund al culorii, prin supleţea şi rafinamentul detaliului, prin maturitatea rezolvărilor tehnice.

Scoţând în evidenţă mai cu seamă repere ambientale secundare sau auxiliare, Silviu Parascan caută cu insistenţă să detaşeze „esenţele estetice” ale cadrului selectat, menite a spori pe cât posibil expresivitatea ansamblului. Ce ne spune, în fapt, autorul? Că ne-am putea defini sau chiar redescoperi prin intermediul elementelor înconjurătoare, dacă acestea se armonizează structurii noastre lăuntrice. Importante sunt nu lucrurile imediat perceptibile, cât o anume „esenţă” ascunsă a lor. Există un soi de spirit în fiecare lucru de pictat, pe care artistul îi urmăreşte obsesiv. Publicul nu trebuie ignorat; este ideal ca acesta să înţeleagă de fiecare dată ceea ce vede.

Răsfăţat de muze cu un talent incontestabil, Silviu Parascan se îndreaptă fără precipitare spre vămile consacrării. Replierea spre aliniamentul maeştrilor preferaţi nu este conjuncturală, nici semnul vreunei opţiuni anacronice. În preţuirea tradiţiei putem „citi” dorinţa propriei familiarizări cu „sursele”, cu modelele de urmat, dar şi cu fundamentele artei veritabile. Aparentul „pas înapoi” pregăteşte, cu siguranţă, elanul decisiv spre binemeritata validare artistică. Expoziţia din zilele acestea confirmă aşteptările, oferind publicului ieşean semne picturale de bun augur. Accesibile oricui, pe Strada Lăpuşneanu.

Petru Bejan este profesor universitar doctor, director al Departamentului de Filosofie din cadrul Universităţii ”Al.I.Cuza” şi membru al AICA (Asociaţia Internaţională a Criticilor de Artă)

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii