Ultimele decizii și declarații ale Moscovei anunță o escaladare majoră a conflictului din Ucraina (I)

„Trebuia ca Putin să fi trimis o bombă nucleară asupra Londrei în timpul funeraliilor Reginei, când toţi liderii proeminenţi erau acolo.” „Recomandarea” venea de la Olga Skabeyeva, supranumită „Păpuşa de Fier” a lui Putin, şi a fost făcută în platoul principalei televiziuni de stat de la Moscova, la doar câteva ore după încheierea ceremoniilor din capitala Marii Britanii. Şi venea după ce un alt invitat, un parlamentar rus, Andrei Gurulev, fost general, era de părere că între diferitele ţinte posibile pentru un atac cu rachete nucleare tactice, între care baza aeriană NATO din Germania de la Ramstein sau altele din Ucraina, ar fi de preferat să se aleagă Regatul Unit care, „prin doar câteva lovituri, l-ar fi transformat într-un deşert marţian”.

Discuţia avea loc după ce trupele ruseşti fuseseră nevoite să se retragă de o manieră umilitoare din regiunea Harkov, dar înaintea anunţului din 21 septembrie al lui Vladimir Putin privind decizia de „mobilizare parţială” în care avertizase şi el „Vestul colectiv” (termen utilizat sistematic la Moscova pentru a transmite audienţei interne ideea pericolului colosal cu care s-ar confrunta Rusia, în care Ucraina e doar un pion) că nu trebuie să considere ameninţarea cu lovituri nucleare un bluf. Ameninţare formulată adesea, de altfel, şi de către fostul preşedinte şi prim ministru rus, Dmitri Medvedev.

Dezbaterea televizată menţionată anterior, care nu era găzduită de vreun canal mediatic obscur, ci avea loc în platoul principalului vector de propagandă al regimului de la Moscova, atinge un nivel de paranoia şi de virulenţă războinică greu de imaginat cu doar puţină vreme în urmă. Şi deşi e greu de spus dacă e vorba doar de mesaje menite să instaureze frica şi panica în rândul audienţei occidentale şi să o mobilizeze pe cea internă în favoarea războiului sau cei care emit astfel de opinii aberante chiar cred în ele.

Dintr-un sondaj efectuat înaintea anunţului reieşea că 80 de procente dintre ruşi se opuneau mobilizării, ceea ce explică de ce Putin a utilizat termenul de „mobilizare parţială” (un tip de etichetare pe care l-am văzut anterior, prin botezarea invaziei din Ucraina drept o „operaţiune militară specială”) şi într-o intervenţie ulterioară discursului său (care, în mod curios, nu a fost transmis seara, la o oră de vârf, aşa cum se anunţase iniţial, ci pre-înregistrat, a doua zi dimineaţa, de unde o serie întreagă de speculaţii) ministrul Apărării, Serghei Şoigu, a avansat cifra de 300 de mii de recruţi.

În realitate, textul oficial al decretului prezidenţial nu utilizează nicăieri o astfel de sintagmă şi de fapt ultimul paragraf care, conform lui Dmitri Peskov, Secretarul de Presă al Administraţiei Prezidenţiale, conţine detalii privind numărul de soldaţi vizaţi, este confidenţial fiind marcat „pentru uz oficial”. O informaţie din Novaya Gazeta, preluată şi de alte publicaţii ruseşti în exil, care are la bază surse de la Kremlin, avansează o cu totul altă cifră, 1 milion sau chiar 1,2 milioane de recruţi.

Majoritatea analiştilor militari cu experienţă se îndoiesc de faptul că acest potenţial influx masiv de soldaţi ar avea un impact decisiv pe front. Din cel puţin două motive. Primul e acela că rejectarea masivă a mobilizării, cu proteste de stradă în zeci de oraşe, în ciuda consecinţelor grave pentru manifestanţi, e o dovadă că naraţiunea pe care Kremlinul o livrează mediatic echivalând confruntarea armată din Ucraina cu „Marele Război pentru apărarea patriei” din al Doilea Război Mondial, vorbind despre o ameninţare existenţială pentru ţară, nu este considerată una credibilă. Chiar şi cei care priveau probabil cu o oarecare satisfacţie şi mândrie o eventuală reîncorporare, totală sau parţială, a Ucrainei în Federaţia Rusă şi-au schimbat complet părerea când e vorba de riscuri şi sacrificii care îi privesc personal pe ei şi familiile lor. Asta nu înseamnă desigur că o revoltă generalizată ar prezenta vreo ameninţare eminentă pentru regim, pentru că după cum am văzut în trecut, în Iran, în Venezuela sau în Cuba, un regim autoritar nu cade, dacă structurile de forţă de stat nu defectează. Or, e greu de crezut că s-ar putea întâmpla aşa ceva în Rusia în acest moment. Oricum, dacă am fi într-o astfel de situaţie, cea mai probabilă variantă ar fi aceea în care puterea ar fi preluată de cercuri şi mai radicale. Totuşi, starea de spirit negativă a populaţiei contează pentru moralul trupelor trimise pe front şi pe termen mediu poate avea un impact politic substanţial.

Al doilea motiv este că echiparea şi pregătirea a sute mii de oameni, integrarea lor în unităţi de luptă viabile, este o provocare imensă cu şanse nu tocmai mari de reuşită. Mai ales dacă avem în vedere marile probleme logistice întâmpinate deja de armata rusă în Ucraina. Dovadă, tocmai s-a anunţat că Putin l-a demis pe comandantul responsabil pentru logistică din armata rusă. Un general american, responsabil pentru recrutarea şi instruirea trupelor, a explicat la Fox News că pentru a instrui şi integra cu succes un număr semnificativ mai mic de noi militari, în jur de 70 de mii, se alocă un an de zile. Chiar şi cele mai optimiste estimări au în vedere un ecart de minimum 4-6 luni.

Asta înseamnă că impactul militar a mobilizării nu pare a fi unul serios pe termen mediu. Ce ar putea avea un impact mult mai important este un alt anunţ făcut de liderul rus, cel privind „referendumurile” organizate în regiunile total sau parţial ocupate din estul Ucrainei unde sunt indicii că oamenii sunt obligaţi să voteze sub ameninţarea armelor. Nu doar în Doneţk şi Luhansk, ci şi, de pildă, în Herson, oraş aflat sub presiunea contraofensivei ucrainene. Ceea ce va permite Moscovei să anunţe, probabil pe 30 septembrie, anexarea de facto a acestor teritorii. Pentru că, după cum spunea cinic Stalin, tot mai elogiat în discursul oficial din Rusia, nu contează cum se votează, şi câţi votează, ar trebui adăugat, ci cine numără voturile.

Detaliul este important pentru că astfel, se grăbesc să sublinieze comentariile din presa rusă, acţiunile militare ucrainene nu vor mai viza zone de pe teritoriul Ucrainei, ci unele aparţinând, de acum înainte, chiar Federaţiei Ruse. Or, a afirmat explicit chiar Putin în ultimul discurs, „în cazul unei ameninţări la adresa integrităţii teritoriale a ţării noastre şi pentru a apăra Rusia şi poporul nostru, vom folosi cu siguranţă toate sistemele de armament de care dispunem. Aceasta nu este o cacealma”. O trimitere transparentă la ameninţarea cu arme nucleare.

În acest fel Rusia vrea să consfinţească drept un fapt împlinit extinderea în aceste teritorii, extindere pe care probabil vrea să o prelungească prin încorporarea întregului litoral al Ucrainei de la Marea Neagră pentru a o transforma într-o ţară complet neviabilă pe care o va putea ulterior controla complet sau chiar anexa parţial. Moscova ştie foarte bine că aceste „referendumuri” nu vor fi recunoscute aproape nicăieri pe plan internaţional. Nici măcar de ţări, teoretic aliate, precum China, cu care împărtăşeşte acelaşi tip de ostilitate faţă de Occident. În discursul său de la ONU ministrul de externe chinez, Wang Yi, a ţinut să sublinieze că „integritatea teritorială a Ucrainei trebuie respectată”.