Vechiul Testament – Septuaginta – Nicolae Spătarul Milescu (V)

Varlaam făcuse, prin tipărirea în 1643 a Cazaniei (o amplă antologie de predici din literatura bisericească bizantină), primii paşi oficiali pentru consolidarea culturii ecleziastice în limba naţională, cu o forţă izvorâtă din întreaga lui autoritate de înalt ierarh. Începuse deci un proces de şlefuire a capacităţilor expresive ale limbii române şi, implicit, de afirmare a prestigiului ei, proces care va dura încă vreo sută de ani, până pe la la 1740, când putem argumenta convingător, pe bază de documente, că limba română a devenit limbă oficială în Biserica românilor. Dacă introducerea limbii române în Biserică a fost un proces destul de lung, introducerea limbii române în scrisul literar, cu conţinut religios sau laic, începuse, după cum am spus deja mai devreme, dar cele două fenomene nu pot fi separate.

Revin la Nicolae Spătarul Milescu. De ce a ales tocmai Septuaginta grecească, drept sursă principală pentru traducerea sa? Avea şi alte alternative? Învăţatul Virgil Cândea, care a iniţiat această discuţie în urmă cu câteva decenii, vorbeşte în acest sens despre o opţiune de intelectual umanist. Ilustrul filolog şi istoric al culturii argumentează că ediţia pe care a lucrat Nicolae Spătarul, Septuaginta de la Frankfurt, impozantă tipăritură de la 1597, fusese întocmită de erudiţi protestanţi, mai precis calvini. Ignorând deci riscul confesional, dată fiind ofensiva anti-calvină din spaţiul ortodox, Nicolae Spătarul ar fi făcut un gest de libertate de conştiinţă proprie unui umanist. Opinia lui Virgil Cândea pare logică şi a fost acceptată, implicit şi explicit, de mulţi specialişti. Cred că se cuvine să nuanţăm puţin această judecată deoarece, dacă ne gândim mai bine, vedem că traducătorul moldovean nu prea avea soluţii alternative. Cele mai vechi trei manuscrise principale ale Septuagintei, şi anume Codex Alexandrinus, Codex Parisinus şi Codex Vaticanus, nu aveau cum să îi fie direct accesibile, ele fiind editate abia în secolele al XIX‑lea – al XX‑lea. Prima ediţie din epoca modernă a Septuagintei, având la bază codicele de la Vatican, fusese cuprinsă în Biblia políglota complutense, operă care, finalizată pe la 1517 şi tipărită pe la 1520, nu s-a bucurat de o mare difuzare. De difuzare restrânsă au avut parte şi ediţia lui Aldo Manutius, Veneţia, 1518, ca şi ediţia tipărită la Roma în 1587 de un grup de erudiţi catolici. Mult mai răspândite în întrega Europă, unele exemplare putând ajunge cu siguranţă şi în spaţiul ortodox, au fost ediţia de la Frankfurt (1597) şi ediţia de la Londra a lui Roger Daniel (1653). Aceste două ediţii sunt de altfel menţionate expres în prefeţele de la Ms. 45 şi Ms. 4389, alături de ediţia slavonă şi de Vulgata, acestea două din urmă versiuni fiind tratate ca izvoare secundare sau auxiliare. Un aspect care nu trebuie scăpat din vedere este acela că textul grecesc din Biblia de la Frankfurt (1597) a fost reprodus cu mare scrupulozitate, până la păstrarea paginilor, într‑o Biblie tipărită la Veneţia în anul 1687, cu exact un an înainte de Biblia de la Bucureşti, din aceeaşi iniţiativă a principelui de la Bucureşti, Şerban Cantacuzino. Semnate de voievod, prefeţele din cele cele două ediţii simetrice, în limba greacă la Veneţia, în limba română la Bucureşti, transmiteau acelaşi masaj politic. Deşi supus padişahului de la Istambul, voievodul de la Bucureşti, purtând numele cu rezonanţe imperiale Cantacuzino, se prezenta ca autocrator al unei ţări bogate, Ţara Românească, dar şi, deopotrivă, protector al tuturor pravoslavnicilor din Imperiul Otoman, greci, bulgari, sârbi, cu atât mai mult cu cât aceste trei naţiuni, cu o glorioasă tradiţie politică anterioară cuceririi Bizanţului de către turci, nu mai deţineau, practic, nici stat, nici clasă politică.

Intrată de multă vreme în memoria colectivă a românilor ca unul dintre monumentele semnificative ale vechii lor culturi, Biblia de la Bucureşti (1688) este prevăzută cu două ample prefeţe. Una este semnată de voievodul însuşi (scrisă, probabil de fratele său, învăţatul Constantin Cantacuzino Stolnicul), iar doua este semnată de Dosithei, patriarh al Ierusalimului şi, ne amintim, prieten şi protector al Spătarului. O scurtă notă de la sfârşitul Cărţii Apocalipsei (p. 932) îl informează pe cititor că opera s‑a realizat la Bucureşti „cu nevoinţa şi îndireptarea celor ce s‑au întâmplat dascali”, revizori finali fiind numiţi fraţii Şerban şi Radu Greceanu, cărturari cu mari merite, aflaţi în acel moment la începutul carierei lor. În fine, pe ultima pagină, mai sunt formulate o serie de indicaţii mai degrabă tehnice, pomenindu‑se explicit numele lui Mitrofan, episcop de Huşi, în calitatea lui de „a tot meşteşugul tipografiei şi îndireptării cuvintelor rumâneşti ostenitoriu”. Cea mai importantă menţiune mi se pare cea cuprinsă în rândurile unde cititorul este rugat să nu se grăbească a critica traducerea dacă va constata că nu se potriveşte cu „niscare izvoade… elineşti, lătineşti, au sloveneşti, au a altora limbi”, ci să caute „un izvod ce au fost tipărit la Francofort”, întrucât „tălmăcitorii … aceştii Sfinte Scripturi pre acela l‑au ales mai adevărat şi dupre acela au şi tălmăcit”.

Se cuvine să menţionăm că opţiunea lui Milescu şi a revizorilor săi succesivi pentru Septuaginta grecească este plină de semnificaţii şi consecinţe. Schimbarea orientării dinspre tradiţia slavonă spre cea grecească anunţă şi pregăteşte actul final al evoluţiei spre adoptarea integrală şi la toate palierele limbii naţionale, iar aceasta nu doar în tradiţia textuală biblică, ci în Biserica însăşi. Mai este încă un aspect care trebuie subliniat. Optând pentru Septuaginta de la Frankfurt, Milescu a preluat şi a tradus integral nu doar cărţile considerate canonice de evrei, ci şi pe cele socotite de ei necanonice. Este vorba de 14 cărţi, unele de mare valoare literară şi istorică (Tobit, Iudit, Suzana, Înţelepciunea lui Solomon, Înţelepciunea lui Iisus Sirah, cărţile a III‑a şi a IV‑a ale Macabeilor). Între acestea, cartea a IV‑a a Macabeilor, intitulată în versiunea lui Nicolae Spătarul Despre sîngur ţiitoriul gînd („Despre raţiunea dominantă”), este un mic tratat de etică în care elementele iudaice se îmbină cu cele elenistice. Mulţi specialişti consideră acest text drept cel mai vechi text filosofic scris în limba română. Toate aceste cărţi au fost transmise şi în Biblia de la Bucureşti şi au fost păstrate până astăzi în majoritatea ediţiilor româneşti ortodoxe (sporind cu aproape un sfert volumul ansamblului biblic!), nu şi în cele catolice sau (neo)protestante.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi