Vechiul Testament – Septuaginta – Nicolae Spătarul Milescu (VI)

În repetate rânduri se face referire la „cărturari ai locului”, ceea ce sugerează caracterul colectiv şi trans-generaţional al operei, dar numele lui Nicolae Spătarul ca traducător primar nu este menţionat, cum nu este menţionat nici faptul că partea de Nou Testament din tipăritura de la 1688 este o reproducere uşor revizuită a Noului Testament de la Bălgrad (1648). Prin urmare, marele merit al voievodului Şerban Cantacuzino este acela de a fi stimulat, organizat şi finanţat pregătirea pentru tipar şi tiparul propriu‑zis. Fraţii Şerban şi Radu Greceanu, la care voievodul a apelat, erau la momentul respectiv doi tineri învăţaţi, foarte capabili, după cum vor confirma în deceniile care vor urma. Sarcina lor, de care s‑au achitat onorabil, a fost aceea de a face o ultimă revizie şi a încerca o unificare a textului. Unificarea completă a limbii textului cei doi nu au reuşit‑o, în sensul că Biblia de la Bucureşti a rămas, din punct de vedere al limbii, un mozaic, un amestec în care caracteristici fonetice, morfologice sau lexicale specifice tradiţiei moldoveneşti coexistă cu cele munteneşti. Uneori pe aceeaşi pagină şi pe aceeaşi coloană găsim, de exemplu Dumnedzău şi Dumnezău, găsim dzîcă şi zică, conoaşte şi cunoaşte etc.

Cum s‑a ajuns la această situaţie, la nemenţionarea numelui lui Nicolae Spătarul? Ce se va fi întâmplat cu versiunea primară a lui Nicolae Spătarul Milescu, cu manuscrisul său olograf? Cel mai probabil manuscrisul a ajuns cumva în Moldova, dus poate chiar de autor. Aici, la Iaşi, textul traducerii a fost supus unei revizii consistente, de cineva foarte priceput şi avizat. Profesorul ieşean N. A. Ursu (1926-2017), a lansat ipoteza că această revizie a fost făcută de către Dosoftei însuşi sau, la îndemnul şi sub îndrumarea lui, de către colaboratori formaţi de el. Ceea ce este foarte, foarte probabil. De unde deducem acest lucru? În anul 1686, Dosoftei, ca filopolon declarat şi activ, a trebuit să fugă în Polonia, fiindcă s-au schimbat stăpânii, pe tronul de la Iaşi instalându‑se un om al turcilor, Constantin Cantemir, tatăl eruditului domn de mai târziu, Dimitrie Cantemir. Cel mai apropiat colaborator al mitropolitului exilat, călugărul Mitrofan, episcop de Huşi, s‑a refugiat la Bucureşti, luând cu el, cum se obişnuieşte în asemenea împrejurări, ceea ce avea mai preţios. Versiunea Vechiului Testament, făcută de Nicolae Spătarul şi revizuită la Iaşi, trebuie să fi fost printre bagajele fugarului. Ca dovadă că aşa stau lucrurile este aprecierea de care Mitrofan se bucura la curtea de la Bucureşti a lui Şerban Cantacuzino, care îl desemnează „meşter al tiparelor” pentru Biblia de la Bucureşti, numindu-l ulterior episcop de Buzău. Manuscrisul olograf al Spătarului nu s‑a păstrat. Ceea ce avem este o copie foarte frumoasă, a versiunii revizuite, copie efectuală şi semnată de un anume Dumitru „ot Dlăgopoleˮ (din Câmpulung), la comanda mitropolitului Teodosie Rudeanu al Ţării Româneşti. Unul dintre cele mai preţioase documente ale vechiului scris românesc, Ms. 45 se păstrează astăzi la Biblioteca Filialei din Cluj a Academiei Române. Importanţa sa excepţională a fost semnalată mai întâi de Nicolae Iorga pe la începutul secolului trecut.

Este deci limpede, legăturile sunt foarte clare. Chiar dacă nemenţionată explicit, prezenţa lui Nicolae Spătarul Milescu la fundamentarea tradiţiei textuale biblice româneşti este evidentă. În plus, trebuie să vă mai spunem că versiunea lui Nicolae Spătarul Milescu s‑a aflat şi la îndemâna unui alt cărturar contemporan anonim, cărturar în care N. A. Ursu îl identifică pe Daniil Panoneanul, profesor de latină şi slavonă la Şcoala de la Târgovişte, cunoscut, între altele şi ca autor al traducerii Îndreptării legii, Târgovişte, 1642. Neştiind limba greacă, Daniil traduce din limba slavonă, după Biblia de la Ostrog (1591), Vechiul Testament, recunoscând expressis verbis că a folosit, ca variantă de control pentru Septuaginta, manuscrisul lui Nicolae. Acest Daniil era şi el un erudit, dar era omul tradiţiei slavone, nu înţelegea greaca şi folosea versiunea lui Milescu în calitate de text de referinţă, ca să vadă cum e în greceşte. După părerea mea, versiunea acestui Daniil Panoneanul (Ms. BAR 4389) este superioară din punct de vedere literar celei a lui Nicolae Milescu, fiind mai puţin minată de literalismul strict practicat de Spătar. Este şi aceasta o componentă importantă a tradiţiei textuale biblice româneşti care ar merita o editare filologică integrală, similară cu cea pe care am dedicat-o versiunii milesciene şi despre care am vorbit în primul episod ale seriei de faţă.

Revenind la literalismul strict practicat de Nicolae Spătarul în transpunerea sa, suntem datori să recunoaştem aici o cantonare a cărturarului român în tradiţia milenară a traducerilor biblice, tradiţie iniţiată în secolul al IV‑lea de către Sfântul Ieronim, care a impus principiul literalităţii deoarece, spunea el, în Sfânta Scriptură ordinea cuvintelor reprezintă ea însăşi o taină ‑ quia est mysterium et in ordinem verborum. Ideea revoluţionară a lui Martin Luther în privinţa traducerii şi interpretării Sfintelor Scripturi pare să nu fi fost cunoscută sau acceptată de Nicolae Spătarul. Într-un text celebru cu caracter programatic tipărit în 1530 cu titlul Sendbrief vom Dolmetschen, reformatorul german îi îndeamnă pe traducători să redea în limba poporului semnificaţiile adânci ale textelor sacre, chiar dacă, uneori, se văd siliţi să se depărteze de litera strictă a originalului. (Vezi, mai recent: Martin Luther, Scrisoare deschisă despre traducere, versiune românească de Eugen Munteanu şi Mariana Nastasia, cuvânt înainte, note şi comentarii de Eugen Munteanu, în „Transilvania”, III/2017, p. 14‑25.).

Decizia lui Nicolae Spătarul de a se menţine cadrele stricte ale literalismului are ca efect o abundenţă neobişnuită a calcurilor lexicale şi sintactice, precum şi a împrumuturilor contextuale din greacă. O atenţie specială am acordat în studiul nostru introductiv explicării acestor grecisme şi ebraisme cu regim de hapax legomena, adică de unice atestări. Această inventivitate lexicală cu totul ieşită din comun este doar una din componentele geniului creativ al celui care a fost, după părerea mea, singurul cărturar român comparabil cu Dimitrie Cantemir în întreaga epocă veche.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi