A fi vrut în Europa

Chestie de citit pe www.echo.msk.ru/blog/revzin/1275052-echo/ – site-ul postului de radio ĂhoMoskvî („Ecoul Moscovei”). Există (nu fac, desigur, o descoperire) şi minţi lucide printre muscali, gândind în termeni, bine, nu neapărat evropieneşti (poate că ar trebui să încetăm asocierea aceasta entuziastă şi mai mereu fără discernământ: ne facem un bine nouă înşine, în primul rând, anticipând ravagiile pe care le pot produce câteodată decepţiile, şi, în al doilea, scutim Europa – căreia oricum nu-i prea pasă – de un alt val de euroscepticism), ci (de termeni era vorba într-o frază care, iată, ajunge la cea de-a treia paranteză…) pur şi simplu rezonabili. Filonul acesta de bun-simţ în mareea mediatică rusească (dar şi ucraineană) trebuie căutat. Eu am impresia că ponderea lui este, cel puţin, tot atât de mare ca şi ceea ce avem oficialmente (şi în mod oficios, totodată) îngăduit să apară, ca şi ceea ce se livrează programatic, de la vârf. Ce ştim, în fond, despre mass-media ruse? Extrem de puţin, practic nimic. O idee minimă despre raportul de forţe de-acolo ar mai scădea dintr-un maniheism deja ridicol şi mentalitatea în doi timpi.

Articolul ar trebui tradus şi tradus bine: sarcasmul ca marcă a exasperării o merită. Să văd cât de nimerit decupez nişte excerpte. Un introu, mai întâi, abrupt, scontând stupefierea: „Ucraina nu mai e”. Pe urmă: guvernul de acolo nu e legitim, „e dracu’ ştie cine, nu vrem să ştim de ei”. Singurul preşedinte legitim este Ianukovici, „dar el nu mai există”. Dar ce mai atâta vorbă, conchide autorul, nici statul ca atare nu mai e: „A fost un stat, dar a avut loc revoluţia, vechiul stat a fost desfiinţat, iar pe cel nou deocamdată nu-l vedem. Cum se spune, lost state. A fost, dar s-a pierdut pe undeva”.

De aici, prin extrapolare, către mobilul ascuns, neinvocat, cel puţin (ar fi culmea cinismului!), al expansiunii. Să trecem de caricatură spre miezul cam lugubru al lucrurilor: paranoia care alimentează geopolitica. Iată o mostră de eşafodaj, prelevată parcă din cavităţile interioare ale mentalului; cam aşa, presupun, se gândeşte în Kremlin: „Un asemenea popor ca atare – ucrainenii – nu există. Ucrainenii sunt, de fapt, ruşi, doar că mici, maloroşi” (id est, „ruşi mici”). „Ei sunt ca nişte copii, se joacă de-a ceva, vor să mănânce, îl iubesc foarte mult pe Putin. Trebuie să le porţi de grijă. Trebuie să-i dădăceşti”.

Dar şarja nu ar fi şarjă, dacă nu ar atenta la culmea absurdului (şi e vorba, precum se poate consta, de un absurd cât se poate de recurent şi de eficace, judecând, mai ales, după rezultatele plebiscitului din Crimeea): „Dacă se găsesc anumiţi ucraineni care ar vrea ceva, păi, ăştia sunt banderovişti. Iar banderoviştii sunt fascişti. Ei au făcut saltul din Marele Război pentru Apărarea Patriei şi i-au acaparat pe micii, blânzii şi simpaticii, dar nesocotiţii copii ruşi. Or cu fasciştii noi luptăm”.

Gogoşile astea sunt, desigur, de uz larg, pentru decerebaţii de amplă manevră electorală. Există şi gogoşi pentru o categorie mai „profundă”: pe adevăraţii fascişti i-a exterminat tovarăşul Stalin, ăştia ar fi din cei care au mai rămas, cărora nu li s-a dat lovitura de graţie şi care, evident, ar fi dispărut demult, „dacă nu ar fi hrăniţi cu biscuiţi”. O expresie tipic rusească pentru ideea de întreţinut sau de suport. Şi fiindcă veni vorba de biscuiţi, normal că cei care îi livrează nu pot fi – în mentalul rusesc – decât americanii: „Aşa că, în fond, aceştia sunt americanii. Americanii care au organizat Maidanul şi au recucerit de la noi Ucraina, care acum nu mai e. E ceva, dar asta nu e Ucraina. În genere, dacă ne gândim mai bine, e o ţară ocupată de banderovişti, adică de fascişti, adică de americani. Noi o eliberăm. Parte cu parte. Iacătă, Crimeea deja am eliberat-o. De americani. Adică de fascişti. De banderovişti”.

Şi sarcasmul poate face parte din terapia de şoc. Aici e, desigur, o manevră retorică, dar cât de izbitoare! Diferenţa dintre aplombul întru absurd şi tonul în fine (şi cu adevărat) serios ar da, la rigoare, şi măsura dezabuzării printre intelighenţia rusă. Senzaţia e că descoperi o strălucire de lamă printre vodcari topiţi: „Problema e că noi, Rusia, luptăm cu Ucraina. Nu cu lumea civilizată, nu cu America, nu cu fasciştii, ci anume cu Ucraina. Anume de la ea, nu de la America, am luat cu japca o bucată de teritoriu. Noi luptăm cu ea, pentru ea s-a ridicat împotriva unui pungaş şi hoţ şi l-a detronat la mama dracului. Noi luptăm cu ea, fiindcă Putin i-a propus 15 miliarde de dolari, iar ea l-a scuipat în faţă. Noi luptăm cu ea, pentru ea a vrut în Europa”.

Ghenadie Nicu este corespondentul “Ziarului de Iaşi” în Republica Moldova