A flegma în pustiu

Cazul Banciu este interesant sub două aspecte principiale: cel al argumentelor (deci în ordinea ideilor de care s-au prevalat părţile) şi cel al stilului. Nu râdeţi: exprimarea (modul ei, fireşte, dar şi tensiunea, tot ceea ce face energia unei frazei şi ca atare eclatanţa unui discurs) contează aici ca armă de luptă şi, de fapt (dacă ne gândim că bătaia se dă în arenă, cu public), ca element de spectacol. Importă nu numai eficacitatea lamei, ca să zic aşa, dar şi arabescurile pe care le are imprimate, sufragiul galeriei mergând neabătut către cel mai împăunat. În sensul acesta, basarabenii n-au avut nici o şansă: Banciu a expectorat colorat şi destul de precis, pe alocuri chiar imparabil. N-a stat nimeni (cu două, trei excepţii, cea mai bună dintre care este, cred, cea a lui Vasile Ernu, pe CriticAtac) să foreze dincolo de aparenţe, în lumea realităţii de fond. Şi mă îndoiesc că vocile meticuloase, dacă admitem că se vor apuca să rostească – post-festum, aşa-zicând – ceva în această mai mult decât sensibilă privinţă, vor fi auzite. Tam-tam-ul se va fi consumat demult până atunci, nu va mai avea nimeni chef să deguste un scandal expirat. Rămâne impresia perdafului la scenă deschisă, amintirea mormanului de flegmă proiectat otova, de la vlădică la opincă.

Ce i-am contrapus, de aici, dintre maluri? Replica – pe blogspot.ro – a Virginiei Romanovici a fost citată („Ziarul de gardă” a şi preluat-o integral) ca reacţie, chipurile, demnă la utragiu. Merită parcursă cu atenţie (ca şi postarea de pe moldpress.info, „Radu Banciu invitat să descopere Basarabia”): nu doar că nu pricepem la expresivitate (nu e numai o chestiune de har, dar şi de cultură sau de practică a culturii, mai exact) – nici strategic nu ne putem situa. M-am temut de figura tragică şi ofuscată pe care o puteam face în replică la bădărăniile lui Banciu – şi tocmai peste asta am dat! Ne apărăm de dejecţii în cel mai penibil stil mioritic, invocând ce buni şi harnici suntem, ca şi cum calificativele astea ar fi perceptibile vreodată. Basarabeanca de la Timişoara, studentă la jurnalism, se laudă că are „prieteni în anul cinci, studenţi cu diplome în ştiinţe inginereşti, masteranzi cu burse de merit, doctoranzi”, mai cunoaşte, zice, „profesori care predau la facultăţile cele mai prestigioase din Timişoara, medici, arhitecţi, ingineri, tot moldoveni şi ei”. Apoi, cu un sacrasm ca marcă a obidei: „Mai ştiu curve şi beţivi, tot studenţi din Timişoara, ce nu pot trece clasa, care sunt plecaţi cu Erasmus în Franţa, Germania, Portugalia, Polonia şi alte ţări din Europa. Aui rezultate minunate!”

Argumentul excelenţei intelectuale, cum ar veni. Moldpress-ul îi dă cu preteriţiunea, nu ştiu cât de în cunoştinţă de cauză: „Nu, noi nu te facem grobian, nici nesimţit, nici măcar neinspirat. Nu ne îngroşăm vocea într-un mod superior pentru a demonstra calitatea şi inteligenţa argumentelor noastre. Nu te băgăm undeva şi nu te scoatem”. Aici avem, desigur, un argument în oridine morală: uite ce bine crescuţi, ce manieraţi suntem! Culmea prostiei patetice este să-l inviţi pe homunculul care te decretează „lături în toate domeniile” să viziteze Basarabia, o prostie care îl mântuie pe Banciu (şi îndreptăţeşte într-o teribilă măsură o anume parte a discursului public din România, pe care acela o personifică): „E ca o vizită la rude, Banciule, la nişte rude apropiate pe care nu le-ai văzut demult şi a căror revedere îţi poate umple sufletul şi mintea de bucurie”.

Reacţii profunde şi, mai ales, competente, care să pună vorbele de la B1 în context, să întindă, de pildă, o acoladă între ce a ieşit nu chiar demult pe gura lui Banciu şi factura – anterioară, cronologic vorbind – a lui Băsescu (pentru că ipoteza unei teleologii a suficienţei n-ar fi lipsită de suport: umilim şi noi pecuniar după cum ne umileşte Vestul şi ne redistribuim frustrările către alţii ierarhic mai slabi, mârlănia circulând întotdeauna de la vârf la bază), reacţii din astea n-am întâlnit la noi. Ţipălăii cu rubrici tac, intelectualii cu sinecuri grase de la românii de pretutindeni, aşijderea. De Banciu s-au luat nişte bloggeri amărâţi, care abia îngaimă. Eu, în locul lui, mi-aş smulge părul din cap: să flegmezi în pustiu! Ce mare glorie!