Alegerile americane: autocritică, dar şi puţină critică

Donald Trump a câştigat alegerile prezidenţiale din Statele Unite, reuşind o surpriză de proporţii. Sondajele de opinie şi celelalte instrumente de prognoză politică o indicau drept favorită pe doamna Hillary Clinton. Sper ca cititorii să găsească interesante câteva dintre ideile formulate mai jos, pentru că autocritica e sănătoasă.

Victoria domnului Trump a fost dublată de succesul Republicanilor în scrutinul legislativ. La Camera Reprezentanţilor au obţinut o majoritate solidă, deşi au pierdut câteva mandate faţă de 2014; la Senat şi-au păstrat majoritatea chiar dacă nu au reuşit să captureze mandate de la Democraţi (au fost zece puse în joc) şi au pierdut două din cele 24 care le aparţineau – au fost puse în joc 34, iar în statul Louisiana urmează turul secund. Nu putem înţelege duelul Trump – Clinton separat de conexiunea cu Senatul, unde „circumscripţia” electorală e aceeaşi ca la prezidenţiale: statul. Interesant este că, pentru prima dată după foarte multe decenii, partidul care a câştigat bătălia pentru Senat a câştigat şi cursa prezidenţială în statul respectiv. Scăderea votului divizat (cu un partid pentru executiv, cu celălalt pentru legislativ) în aceste 34 de state ilustrează, cred, un fenomen naţional semnificativ, pe care campania electorală foarte dură îl poate explica, dar n-ar trebui să excludem şi alte cauze. Nu l-am anticipat, de aceea am îndrăznit să fac prognoze divergente. Să vedem dacă situaţia se va repeta şi în 2020.

Rezultatele electorale nu se pretează decât foarte, foarte rar explicaţiilor ce privilegiază net o cauză în raport cu celelalte, cu atât mai puţin celor monocauzale. Există, însă, ierarhii ale importanţei, avansate în cadrul unor teorii ce sunt mereu supuse examenelor critice. Cred că e bine să pornesc de la eşecul propriilor anticipări în cazul prezidenţialelor (în cazul Legislativului – chiar şi al Senatului – nu sunt surprins de victoria Republicană). Aşadar, în condiţiile în care sondajele indicau victorii ale domnului Trump în două state ce se pronunţaseră pentru preşedintele Obama în 2012 (e vorba de Ohio şi Iowa), mă aşteptam ca ele să se adauge „portofoliului Mitt Romney”, din care să nu dispară nimic. Apoi, am anticipat – intuiţie fără prea multe argumente, pentru că aici situaţia e întotdeauna complicată – câştigarea statului Florida. Ar fi fost insuficient pentru victorie. Ştiam că există o reacţie negativă la adresa doamnei Clinton în zone industriale în declin din Wisconsin, Pennsylvania şi Michigan (unde senatorul Bernie Sanders i-a pus mari probleme în timpul competiţiei interne), dar nu credeam că se va ajunge la cucerirea lor de către domnul Trump. Presupuneam că forţa organizaţională a Democraţilor, plus sporul de vot feminin, motivat de comportamentul candidatului Republican, ar fi suficiente spre a-i aduce doamnei Clinton victoria în aceste state şi, implicit, victoria finală.

Aşadar, ce am nimerit şi ce nu? Cel mai mare eşec a fost acela că am subestimat înstrăinarea faţă de administraţia Obama şi de Partidul Democrat a muncitorilor industriali (în majoritatea lor, albi) din statele menţionate mai sus – şi din altele, dar asta contează mai puţin – şi am supraestimat mobilizarea anti-Trump a femeilor (iarăşi, albe) pe criterii etice. În fapt, rezultatele votului, cuplate cu indicaţiile exit-poll-urilor, tind să arate că lucrurile au stat altfel. Este, desigur, o problemă de „clasă” (nu folosesc termenul în accepţiunea marxistă, ci în sens larg), dar faptul că ascensiunea domnului Trump în rândul acestor categorii a fost mai clară în aceste zone decât în altele ar putea să ne trimită la geografia industrială: ramuri în progres vs. ramuri în declin. Apoi, faptul că domnul Trump a luat în aceste zone mult mai multe voturi decât Mitt Romney sugerează că nu a existat o sancţiune chiar atât de aspră pe cât îmi închipuiam din partea electoratului feminin alb.    

Aşa cum am spus, nu mă aşteptam ca domnul Trump să piardă state în raport cu 2012, prognozând că aşa-numita „coaliţie Obama” (minorităţi, tineri, albi educaţi), preluată de doamna Clinton, va avea potenţial ofensiv mai mult în state pe care Democraţii le controlau deja, decât în state roşii (Republicane). De asemenea, am anticipat victoria doamnei Clinton în votul popular, dar şi coagularea rezonabil de solidă a Republicanilor – inclusiv a segmentului evanghelic, mai preocupat de aspectele etice, deci mai rezervat faţă de domnul Trump – în jurul candidatului.

Unde am intuit corect, e meritul câtorva texte utile şi al scepticismului faţă de clişee. Unde nu, cauza e deficitul de cunoştinţe. Sau poate pentru am căzut în capcana de a ataşa o pondere prea mare factorilor subiectivi: nu sunt un mare admirator al domnului Trump şi nici nu voi deveni prea curând. Mă tem că nu sunt singurul căruia şi asemenea motive i-au deturnat prognoza.  

Lucian Dîrdală este politolog şi lector universitar doctor în cadrul Universităţii "Mihail Kogălniceanu”