Alina androgina

Dacă-i pesedist, spre exemplu, e foarte probabil să-l recunoşti după tendinţa de a îmbrobodi realitatea cu eufemisme leşinate sau, după caz, cu neadevăruri flagrante. Pesediştii sunt aproape genetic mincinoşi. Perfect explicabil. Ca să câştigi voturile celor mai puţin informaţi, baza electorală a unui pesedist, trebuie să fii neapărat un mic impostor. Dacă eşti unul mare, ajungi chiar şi prim-ministru.

Recunoşti cu şanse mari un pedelist după un soi de vehemenţă în voce, trucată sau nu. Vehemenţa omului care se simte cu musca pe căciulăşi încearcă să te facă atent la altceva ca să n-o observi. Pentru că pedelistul îşi trăgea votul dintr-o zonă mai educatăşi cu standarde morale ceva mai înalte, el fiind însă un acelaşi şmecheraş precum colegul din stânga populistă, trebuia să pozeze mereu în bine-intenţionatul fără noroc.

Pe un liberal, recunosc, mi-e ceva mai greu să-l ghicesc, dar cu un plus de atenţie mă descurc. Iată un pont. Dacă ai senzaţia că încearcă s-o scalde, să tot nuanţeze sau să susţină când o idee când opusul ei atunci e foarte posibil să fie penelist. Asta pentru că liberalii au jucat mereu la mijlocul terenul politic şi s-au obişnuit să tragă ce-i mai oportun şi rezonabil şi de la stânga şi de la dreapta. Iar asta e o mare problemă.

Un liberal tipic nu ştie nici să mintă cu convingere nici să–şi asume vreun adevăr până la capăt. De aia nici n-au ajuns la putere decât lipindu-se de alţii mai viguroşi în discurs. Cu ţărăniştii în 1996, cu pedeliştii lui Băsescu în 2004, cu pesediştii lui Ponta în 2012.

Şi de aici trag următoarea concluzie: liberalii sunt acei indivizi care simţind că nu prea au nicio şansă de-a fi iubiţi cu-adevărat, de-a avea fani devotaţi, recuperează terenul iubindu-se în exces pe ei înşişi. Iată de ce "Prin noi înşine", sloganul istoric al PNL, nu-i chiar o glumă electorală. Apropo, ştiţi vreun politician mare de la noi mai narcisist decât Radu Câmpeanu şi Crin Antonescu, cei mai importanţi lideri ai PNL din ultimii 25 de ani?

PNL-ul de-acum e într-o mare, istorică tranziţie. Are la vârf, neoficial, un sas, liberal mai degrabă datorită condiţiei sale de minoritar, în mod  inevitabil ceva mai sensibil la chestiunea libertăţii. De altfel, chiar el recunoaşte în cartea sa autobiografică, "Pas cu pas", că nu are "vreo tradiţie a liberalismului începută de cei de dinaintea mea" (se referă la familie) şi căşi-a dat seama că e liberal doar uitându-se în urmă la lucrurile pe care a reuşit să le facă.

Oficial, partidul e condus acum de o femeie, Alina Gorghiu, ceea ce ridică o altă problemă de "tradiţie" la PNL. În ciuda ideologiei lor în care non-discriminarea de orice gen e la mare preţ, liberalii sunt mai degrabă misogini. De-a lungul ultimilor 25 de ani PNL a avut cea mai redusă pondere de femei (alese sau desemnate) în funcţii publice importante, comparativ cu celelalte partidele semnificative de la noi. Doar UDMR stă mai prost la acest capitol, dar nu luăm în calcul aici decât partidele clasice, nu cele bazate pe criteriul etnic.

Ca să convingăşi să se convingă că-i liberală, Alina Gorghiu trebuie să–şi uite genul. Dacăşi-l joacă până la capăt nu-i credibilă ca lider într-un partid şi o ţară mai degrabă refractare asocierii politician-femeie, dacă o dă prea bărbăteşte n-o prea suportă femeile. Şi nici prea mulţi bărbaţi, de altfel. Cel mai bine i-ar sta în rolul de androgină, dar nici asta nu-i posibil.

De aici şi o anumită derivă a noului PNL. Cu Iohannis, pe care puţini liberali îl cunosc cu-adevărat şi-l simt, şi mai puţin şi cu Alina Gorghiu în frunte, PNL are de luptat nu doar cu guvernul Ponta, ci şi cu propria-i imagine. Se uită în oglindăşi nu înţelege cine-l priveşte în ochi. Un sas, o femeie? Dar el însuşi, frumosul, nemaipomenitul, deosebitul şi autosuficientul bărbat liberal, unde-i?