Anul literar 2015 (I)

De câte ori încerc să fac un bilanţ literar al unui an abia încheiat, după ce scormonesc printre teancurile de cărţi primite, citite, adnotate ori măcar răsfoite, mă gândesc cât de improvizată poate fi, prin natura ei, o sinteză atât de apropiată de fenomenul pe care îl descrie. La o adică, ne referim nu doar la puţinul la care avem acces, ci doar la o parte din el, dacă ţinem cont că nu putem avea pretenţia unor lecturi sistematice, riguroase, a unor impresii verificate, ieşite din registrul spontaneităţii şi al improvizaţiei. Prin urmare, ceea ce urmează nu se vrea un ghid, ci doar câteva constatări subiective şi fragmentare.

Înainte de a trece la titlurile propriu-zise, notez câteva momente-cheie ale vieţii literare de mai an. 2015 a debutat sub spectrul nefericit al atribuirii Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” de la Botoşani lui Gabriel Chifu, un poet din „clasa de mijloc”, ca să spun aşa, clar sub nivelul celorlalţi nominalizaţi şi mai ales sub nivelul laureaţilor din anii anteriori. Subiectul a stârnit discuţii aprinse în breaslă, uneori depăşind stilistica acceptabilă în polemică. Am scris la momentul respectiv cum văd lucrurile, nu revin. Observ că apele nu s-au limpezit, existând în sânul Uniunii Scriitorilor anumite vendete nestinse, care se observă cel mai bine în modul în care autori şi critici din jurul lui Nicolae Manolescu reacţionează faţă de scriitorii care au îndrăznit să conteste decizii, atitudini, practici ale USR şi ale preşedintelui său. Al doilea moment fierbinte a fost stârnit de reacţia lui Nicolae Breban la adresa lui Horia Roman Patapievici. Butada riscantă a romancierului, scoasă din context, a fost amplificată în presă, manipulată de unii articlieri, dusă la extrem şi reluată pe toate canalele posibile mai ales de dl Liiceanu & Co. şi de ciracii ori admiratorii acestora, îngrijoraţi de securitatea lor. Din păcate, s-a ratat, cu puţine excepţii, o dezbatere serioasă pornind de aici, aceea privitoare la legitimitatea şi prioritatea ideii de identitate naţională într-un context în care deznaţionalizarea pare a fi comanda ideologică şi politică la zi. În fine, mai notez dispariţia regretabilă a revistei „Cultura”, un săptămânal cu bune şi cu rele, dar oricum necesar, viu şi mai ales independent faţă de conducerea USR.

Trecând la cărţi, aş spune că anul 2015 marchează un reviriment al prozei. Repet ceea ce am tot scris şi ceea ce, de altfel, nu contenesc să observe şi alţi critici literari care nu se îmbată cu apă rece: proza reprezintă punctul nevralgic al literaturii ultimilor ani. Or, în dreptul lui 2015 putem culege câteva titluri peste medie. Nu foarte multe, pentru că trăim în România, nu în Franţa, unde numai pentru Premiul Goncourt concurează câteva sute de romane. E drept, cel care câştigă se poate considera definitiv impus, are succesul (inclusiv cel de vânzări) asigurat, cariera internaţională la fel. La noi, astfel de pârghii nu există. Romanele-eveniment ale anului trecut sunt, în opinia mea, două: Jocul şi fuga, de Nicolae Breban şi Solenoid, de Mircea Cărtărescu. Despre ambele, citite, recitite, mă pregătesc să scriu. Cartea lui Breban trebuie plasată în continuarea romanului din 2011, Singura cale, sondând adânc în confuzia şi absurdul anilor ʼ50, aducând în prim-plan un personaj extraordinar, Paul, care experimentează un joc ieşit din comun: acela de a aduna, de a uni patru bărbaţi, cu el cinci, în jurul unei femei care nu străluceşte, nu doar dintr-un impuls erotic, cât mai ales pentru exemplaritatea ei: în perioada cea mai neagră ideolgic, ea crede în ideea legionară, extrasă din contextul ei politic şi idealizată. E un roman amplu, cu personaje contradictorii, vii, cu psihologii contorsionate, un roman marca Breban. Pentru nostalgicii romanelor sale dinainte de 1989, care nu au mai găsit însă timp să-i citească ultimele titluri, precizez că avem de a face cu un Breban în cea mai bună formă, peste care nu putem trece senini şi leneşi. Solenoid este o sinteză a cărtărescianismului, în care găsim reluate, nu o dată, ci până la epuizare, toate temele, motivele, formele imaginarului, retoricile prozei lui Cărtărescu. E o carte cu multe secvenţe extraordinare, onirice, vizionare, în care autorul atinge rara performanţă de a-şi transforma, prin extenuarea lor, marile calităţi în defecte, dar şi de a le retopi în calităţi. Logica romanului e mai curând una lirică decât epică, unele soluţii senzaţionale par scoase din mânecă, pentru a lega între ele episoade care nu comunică decât prin raportarea lor formală la protagonistul care îşi transcrie, la modul diaristic, „cronica anomaliilor”. O carte monstruoasă, de un narcisism creator unic la noi, de o ambiţie care face ca reuşita ei să fie şi eşecul ei, şi invers. În orice caz, o carte vie, impresionantă, a unui scriitor care crede la modul mistic în literatură.

Remarc revenirea unor autori consacraţi, cu titluri notabile, dar, aş spune, sub excelenţa romanelor anterioare: Radu Aldulescu, cu Istoria regelui Gogoşar, Cristian Teodorescu, cu Şoseaua Virtuţii. Cartea câinelui ori Petru Cimpoeşu, cu Celălalt Simion reuşesc să dea cărţi de bună calitate, dar la o altă tensiune faţă de cea a titlurilor anterioare: nici unul dintre aceste romane nu reprezintă reuşitele de căpătâi ale autorilor lor. Notez pripit alte reuşite. Octavian Soviany îşi continuă un remarcabil proiect cu Moartea lui Siegfried, Radu Ţuculescu publică un bun roman, Mierla neagră, Ion Iovan revine excelent asupra personajului său favorit, Mateiu I. Caragiuale, în MJC, Adina Kenereş dă o foarte frumoasă poveste (iniţiatică, într-un fel) în Cozonac. Transilvania. O călătorie, Daniel Vighi punctează cu cel mai ambiţios proiect al său, Trilogia Corso, Şerban Alexandru îşi continuă tetralogia Benedict şi Maledict, o carte de un alexandrinism livresc unic la noi, prin Un înger, un câine, o imagine, Doina Ruşti publică un text cu intarsii dintr-o lume contradictorie în Manuscris fanariot. Să nu uit romanul postum al lui Alexandru Vlad, dispărut în 2015, Omul de la fereastră, care, împreună cu Polile amare dau o altă consistenţă operei regretatului prozator clujean. Două debuturi am reţinut în proză: Simona Antonescu, cu Fotograful Curţii Regale şi mai ales Cristian Fulaş, cu Fâşii de ruşine, cartea unei adicţii şi a unei căutări de sine, dar mai ales a unei performanţe stilistice.

Nu închei episodul din această săptămână înainte de a aminti că în 2015 Paul Goma a împlinit 80 de ani şi că, graţie istoricului şi editorului Flori Bălănescu şi editurii Ratio et revelatio, a fost repusă în circuit cartea de proze scurte a autorului, Camera de alături, din 1968, care nu a avut parte de o receptare pe măsură din pricina nenumăratelor obstrucţii pe care sistemul i le-a pus în cale acestui scriitor nelipsit nici de talent, nici de curaj.

Despre poezie şi critică literară, despre eseuri, traduceri şi ediţii, săptămâna viitoare. 

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Al.I.Cuza”