Anul literar 2015 (II)

Dacă am insistat în articolul de săptămâna trecută asupra revirimentului prozei, e cazul acum să mă refer la poezie şi la critica literară. În această privinţă nu aveam nelinişti; sunt ani buni de când poeţii şi criticii, din toate generaţiile, excelează. Aş spune că e cumva şi în logica ADN-ului nostru cultural: avem o literatură în care poeţii, criticii şi eseiştii domină.

Încep recolta cu volumul al cincilea din seria de Opere Emil Brumaru, de la Polirom, cu titlul Crepusculul civil de dimineaţă. În afara poemelor cuprinse în Rezervaţia de îngeri, din 2013, care acoperă cam 130 de pagini din 640, restul sunt texte inedite. E un Emil Brumaru crepuscular, melancolic, trist, neliniştit, tulburat de spectrul sfârşitului, dar totdată plin de viaţă, cu un imaginar lasciv, senzual, candid, delicat. Este cartea unui mare poet, care îşi revizitează nostalgic fantasmele, retoricile, registrele, care îşi reamenajează bucătăriile şi alcovurile din suflet, îşi reîntâlneşte, în alte ipostaze, dar în fond aceleaşi, „personajele” feminine, care îşi rescrie, cumva, întreaga poezie. Altă carte pe care o socotesc un eveniment este cea a Marianei Codruţ, hiatus (rog, nu puneţi majuscula!), o poezie extraordinară, subtilă, cu o priză rafinată la real, care o scoate din moda minimalismului ori a biografismului contemporan şi care, pe lângă profunzime, are şi calitatea rară (rară, pentru că puţini poeţi reuşesc acest lucru fără riscul stridenţei) de a fi o poezie de atitudine, propunând o atitudine verticală, nu doar în plan social, ci mai ales existenţial (ceea ce, în fond, e mai dificil). O carte care a început deja să aibă parte de o receptare favorabilă (mă pregătesc şi eu să revin asupra ei) şi care trebuie să împingă numele autoarei în ierarhiile oneste ale peisajului literar actual. (Iuţesc un pic ritmul…) Liviu Ioan Stoiciu a publicat un volum la nivelul lui, adică unul foarte bun, recognoscibil, cu o viziune şi o sintaxă sincopate, intitulat Nous. Am reţinut al doilea volum al Svetlanei Cârstean, Gravitaţie, care propune cumva altceva decât Floarea de menghină, şi el reeditat acum: o poezie dramatică, austeră ca imagistică, dar apăsătoare ca efect. Nu vreau să uit un volum în care Mircea Platon, un scriitor, un eseist şi un istoric al ideilor inegalabil (ce bine că s-a reîntors în Iaşi!), îşi recuperează foarte frumoasele poeme dintr-o altă etapă a scrisului său, dar perfect convingătoare azi: Cartea străduţelor subtile. Robert Şerban a dat o carte foarte frumoasă, de o simplitate elaborată, firească, în Puţin sub linie. Anul 2015 va fi reţinut, nu am nici o îndoială, şi pentru cărţile autorilor douămiişti. Începe, am certitudinea, faza clasicizării acestei generaţii poetice consistente, pe care puţini critici experimentaţi au pariat cu încredere, nu doar cu generozitate, la început (îi amintesc pe Marin Mincu, Al. Cistelecan, Ştefania Mincu, Octavian Soviany). În orice caz, aceşti autori încă tineri încep să publice volume din ce în ce mai bune, volume ale maturităţii creative; îi amintesc pe Radu Vancu, al cărui volum 4 A.M. Cantosuri domestice leagă cumva întregul lui scris, îi dă coerenţă silogistică şi constituie o carte a conştiinţei poetice, pe T.S. Khasis, cu aparenta naturaleţe a vieţii, extraordinară ca tensiune, estetizantul şi subtilul Cerul senin al lui Ştefan Manasia şi Obiecte umane de Teodor Dună. Colonia fabricii, semnată de Moni Stănilă, e un volum-recuperativ, al unor destine familiale contorsionate, iar Dmitri: genul cinic a lui Dmitri Miticov o carte a experimentului de limbaj, a reciclării, cinice sau ironice, a unor automatisme discursive. Mai reţin volumele semnate de Andrei Dosa, Andrei Doboş şi Vlad Drăgoi, din valul post-douămiist. Dintre debutanţi, aş vota pentru Ana Donţu, cu volumul Cadrul 25 şi Alexandra Turcu, cu celelalte produse.

Trec la critică şi istorie literară. Câteva lucrări pot fi socotite reuşite indiscutabile, ba chiar evenimente. Încep cu volumele IV-VII, acoperind anii 1993-1996, din Cronologia vieţii literare româneşti (coordonată de Eugen Simion şi îngrijită de Bianca Burţa-Cernat), o sinteză care documentează harababura valorică şi morală a presei culturale din primul deceniu de după revoluţie (ca să fiu sincer, unele cutume, nervozităţi revin printre moravurile presei de azi.) O excelentă sinteză a literaturii de călătorie, din secolul al XIX-lea până în perioada interbelică, a dat Mircea Anghelescu, în Lâna de aur. Călătorii şi călătoriile în literatura română, o carte obligatorie pentru cine va fi interesat de subiect. Mircea Martin a revenit acolo de unde, de fapt, nu a lipsit nciodată, în stricta actualitate, prin volumul Radicalitate şi nuanţă, în care adună texte despre critici, eseuri, studii, evocări ori luări de poziţie memorabile (cum ar fi cea despre Şcoala de la Păltiniş). Gabriel Andreescu îşi continuă proiectul de explorare a vieţii culturale de sub ceauşism, în Existenţa prin cultură. Represiune, colaboraţionism şi rezistenţă intelectuală sub regimul comunist, o carte care dărâmă unele mituri şi limpezeşte cu nuanţe, echilibru, subtilitate anumite momente ale aşa-numitei „rezistenţe prin cultură”. O foarte bună carte, documentată, dar şi ludică în erudiţia ei, a dat Mihai Iovănel, în Roman poliţist, despre literatura cu enigmă, literatura poliţistă, propunând unele analize şarjante, incitante despre texte clasice precum Două loturi de I.L. Caragiale, ori Poemul „poliţist” din 1973 al lui Mircea Ivănescu. Şerban Axinte a revenit cu o bună monografie dedicată Gabrielei Adameşteanu, iar Gabriela Gheorghişor l-a readus în actualitate pe Cristian Popescu în prima carte despre acest tragic poet. Mă bucur să remarc şi recuperarea postumă (datorată lui Richard Constantinescu) a cărţii la care Emil Iordache lucra când a murit neaşteptat, Nobelul slav, în care există studii micromonografice despre fiecare autor rus, ucrainean, polonez, sârb care a luat Nobelul până în 2005. Un incitant volum de eseuri şi de texte de atitudine, intitulat Scrisori de la Polul Est, a semnat Bogdan Suceavă. Debutul cel mai bun în critica literară îi aparţine, după evaluarea mea, Loredanei Cuzmici, care publică la editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi cea mai solidă lucrare apărută până acum despre Generaţia Albatros. O nouă avagardă.

Întind coarda şi mai pomenesc câteva ediţii excelente: Poemul Erotocrit al lui Vincenzo Cornaro în cultura română. Versiunea lui Alecu Văcărescu, realizată de Eugenia Dima şi antologia lui Ion Pop, Avangarda românească, adunând, după Marin Mincu, tot ce este esenţial, în peste 1600 de pagini, la Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă. Cred că traduceri-eveniment trebuie socotite: cele două volume din Povestirile din Kolîma ale lui Varlam Şalamov (autori: Ana‑Maria Brezuleanu, Magda Achim şi Alexandra Fenoghen), Creşterea şi descreşterea Curţii Othmane, a lui Dimitrie Cantemir, în excelenta traducere a Ioanei Costa, Poeziile lui Ezra Pound, în tălmăcirea lui Mircea Ivănescu, dar mai mult a lui Radu Vancu, primul volum din Opera poeticăa lui Paul Celan, în traducerea lui George State, precum şi calda versiune a capdoperei lui Lermontov, Un erou al timpului nostru, realizată de Leonte Ivanov.

Una peste alta, dacă politic a fost un eşec, anul 2015 a fost, din punct de vedere literar, unul reuşit. Dar pe cine mai încălzeşte asta?

P.S. Am uitat săptămâna trecută să amintesc o carte care mi-a plăcut foarte mult: cea a lui Florin Lăzărescu, Întâmplări şi personaje. 

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Al.I.Cuza”