Asumarea identităţii

Ales, în aprilie anul acesta, membru al Academiei Franceze, Alain Finkielkraut este una din figurile proeminente ale vieţii intelectuale franceze, cunoscut şi prin luările de poziţie non-conformiste, ce au stârnit nu o dată polemici aprinse. A fost atacat de Le Monde şi de alte publicaţii de stânga care i-au lipit etichete de genul „conservator” sau „neo-reacţionar”. S-a mers până acolo încât a fost acuzat că ar avea idei asemănătoare cu acelea ale Frontului Naţional, afirmaţie exprimată şi în legătură cu ultima sa carte, Identitatea nefericită(L’identité malheureuse, Stock, 2013). Cum la alegerile pentru Parlamentul european partidul lui Marine Le Pen s-a clasat, în Franţa, pe primul loc, ar fi interesant, cred, să vedem ce puncte nevralgice atinge în cartea sa Finkielkraut şi de ce a provocat atâtea reacţii aprinse.

Filosoful intră, de la început, pe teren minat. El constată că Europa nu mai are capacitatea de a controla imigraţia şi că, în acelaşi timp, integrarea noilor veniţi, adaptarea lor la valorile europene devin tot mai problematice. Vălul islamic este un exemplu printre altele, dar e un exemplu în cel mai înalt grad semnificativ, deoarece distonează flagrant cu tradiţiile „galante” franceze (vălul ascunde femeia ca şi cum ar fi o prezenţă obscenă, pasibilă în orice moment să tulbure ordinea publică). Obsedaţi să respecte „corectitudinea” ideologică, mulţi politicieni şi intelectuali practică ceea ce filosoful englez Roger Scruton numeşte oikophobie, ura faţă de casa natală, voinţa de a se debarasa de tot ce ea a acumulat de-a lungul veacurilor (profit de ocazie şi semnalez o minunată carte de Roger Scruton, Beau, deci exist. O călătorie filozofică în lumea vinurilor, apărută recent la Humanitas). În 2011, aminteşte Finkielkraut, în şcolile din Uniunea europeană a fost distribuită o agendă unde figurau toate sărbătorile religioase cu excepţia celor… creştine! Povestea s-a lăsat cu scandal, gafa a fost reparată, dar nu e câtuşi de puţin fantezist să ne imaginăm că, într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat, sărbătorile de Crăciun vor deveni (ca să nu rănească sensibilitatea „minoritarilor”) , în limbajul oficial, „sărbătorile de sfârşit de an” (aşa cum în jargonul comunist Moş Crăciun se transformase în „Moş Gerilă”)…

„Franţa nu este nici un popor, nici o limbă, nici un teritoriu, nici o religie, ci este un conglomerat de popoare care vor să trăiască împreună. Nu există francezi de baştină, nu există decât o Franţă a metisajului”, declara în ianuarie 2010 Eric Besson, pe atunci „ministru al Imigraţiei, al Integrării, al Identităţii naţionale şi al Dezvoltării solidare” (!). Acestei afirmaţii, făcute într-un oraş (din regiunea pariziană) cu populaţie majoritar maghrebină şi africană, Fienkelkraut îi opune o mai veche declaraţie – celebră – a generalului De Gaulle: „Suntem totuşi un popor european de rasă albă, de cultură greacă şi latină şi de religie creştină”. Ei bine, Finkielkraut, ai cărui părinţi, evrei polonezi, au venit în Franţa în timpul războiului scăpând ca prin minune de lagărele de exterminare, pledează pentru afirmarea şi asumarea identităţii naţionale, polemizând cu cei care fac apologia „diferenţei” şi a „diversităţii”. Expresia „francezi de baştină” nu i se pare – lui, copil de imigranţi – scandaloasă. Consideră că integrarea a fost marea lui şansă şi deplânge izolarea comunitară ce face astăzi ravagii, fragmentarea etnică, fanatismul religios.

Ce se ascunde, la urma urmei, în spatele acestor fenomene? În ochii lui Finkielkraut problema este, esenţialmente, culturală. Imigranţii din generaţia filosofului (autorul Identităţii nefericite s-a născut în 1949) doreau să devină cât mai repede şi cât mai deplin francezi, iar şcoala reprezenta calea firească pentru împlinirea acestui vis. Imigranţii de dată recentă refuză, în foarte multe cazuri, asimilarea, se obstinează să-şi etaleze „diferenţa”, bagajul lor cultural e jalnic, fără legături cu tradiţiile istorice şi literare franceze. Lectura e în dramatică pierdere de viteză, cartea pare să fi pierdut bătălia, şcoala e şi ea în cădere liberă. Discursul „progresist” a pus în circulaţie viziunea occidentalilor asupritori şi a asupriţilor din lumea a treia, dogma antirasistă duce la ascunderea şi chiar falsificarea realităţilor. Or, redescoperirea identităţii franceze şi construirea identităţii continentale trec prin asumarea valorilor civilizaţiei europene. Şi Finkielkraut citează aceste admirabile vorbe ale lui Leszek Kolakowski: „Afirmăm apartenenţa noastră la cultura europeană tocmai prin capacitatea de a păstra o distanţă critică faţă de noi înşine, de a voi să ne privim prin ochii altora, de a aprecia toleranţa în viaţa publică, scepticismul în munca intelectuală, (…) pe scurt, de a lăsa deschis câmpul incertitudinii”.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Al. I. Cuza”, critic literar şi scriitor