Caută 
4 MIN
“De mai bine de 6 luni sunt nevoită să stau după orele de program pentru a verifica şi a prezenta o situaţie clară a activităţii pe care practic o coordonez. Uneori şeful mi-a dat zile libere, alteori m-a remunerat suplimentar, dar în ultima perioadă nu mi-a mai dat nimic. În baza dreptului la informaţie, vă rog să-mi comunicaţi care sunt prevederile legale referitoare la efectuarea orelor suplimentare. Câte ore suplimentare pot fi efectuate într-o lună?” T.C. Iaşi, jud. Iaşi
Precizăm că în conformitate cu prevederile art. 120 alin.1 din Codul Muncii, cu modificările şi completările ulterioare, munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal, prevăzută la art. 112, este considerată muncă suplimentară. Aceasta nu poate fi efectuată fără acordul salariatului cu excepţia cazurilor de forţă majoră sau pentru alte lucrări urgente destinate prevenirii producerii unor accidente de muncă sau înlăturării consecinţelor unor accidente.
Posibilitatea existenţei unei durate zilnice a timpului de muncă mai mare de 8 ore este prevăzută şi de art.115 alin. 2 Codul Muncii, cu modificările şi completările ulterioare, atunci când această durată este de 12 ore, trebuie să urmeze o perioadă de repaus de 24 de ore.
Durata maximă legală a timpului de muncă nu poate depăşi 48 de ore pe săptămână, inclusiv orele suplimentare (art. 114 alin.1 Codul Muncii, cu modificările şi completările ulterioare).
Pentru anumite sectoare de activitate, unităţi sau profesii stabilite prin contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional, se pot negocia, prin contractul colectiv de muncă la nivel de ramură de activitate aplicabil, perioade de referinţă mai mari de 4 luni, dar care să nu depăşească 6 luni.
La stabilirea perioadelor de referinţă menţionate nu se iau în calcul durata concediului de odihnă anual şi situaţiile de suspendare a contractului individual de muncă potrivit articolului 114 alin. 5 Codul Muncii.
Aceste condiţii menţionate mai sus au în vedere timpul de muncă în temeiul unui singur contract individual de muncă, astfel în ipoteza cumulului de funcţii nu mai funcţionează interdicţia referitoare la cele 48 de ore de muncă pe săptămână.
Nu va face obiectul muncii suplimentare activitatea pe care salariatul trebuia să o desfăşoare în cadrul programului normal de muncă, iar acordul salariatului pentru efectuarea muncii suplimentare poate fi nu numai expres, dar şi tacit rezultând din chiar prestarea muncii suplimentare.
Pentru a fi în prezenţa unei munci suplimentare, este necesar ca iniţiativaprestării activităţii peste programul normal de muncă să aparţină angajatorului, iar nu salariatului.
În conformitate cu prevederile art. 122 alin. 1 din Codul Muncii, cu modificările şi completările ulterioare, munca suplimentară se compensează prin ore libere plătite în următoarele 60 de zile calendaristice, după efectuarea acesteia.
În perioadele de reducere a activităţii angajatorul are posibilitatea de a acorda zile libere plătite din care pot fi compensate orele suplimentare ce vor fi prestate în următoarele 12 luni.
Orele suplimentare se compensează de regulă cu timp liber corespunzător, iar în situaţia în care compensarea nu este posibilă, se plătesc sub formă de spor, al cărui cuantum nu poate fi mai mic decât cel prevăzut de lege.
Sporul pentru muncă suplimentară se stabileşte prin negocierea în cadrul contractului colectiv de muncă, sau, după caz, al contractului individual de muncă, spor ce nu poate fi mai mic 75% din salariul de bază (art. 123 alin.2 Codul Muncii).
Dacă este vorba de zilele de sărbătoare legală în care nu se lucrează, sporul nu poate fi mai mic de 100% din salariul de bază (art.142 alin.2 Codul Muncii).
Având în vedere faptul că orele suplimentare se efectuează la solicitarea angajatorului, rezultă că cele efectuate de salariat din iniţiativa sa nu au regimul juridic al orelor suplimentare, neconferindu-i salariatului dreptul la compensaţie bănească.
Totodată, nu poate fi vorba de solicitarea angajatorului atunci când salariatul nu îşi îndeplineşte norma de muncă în timpul programului normal de lucru, deoarece îşi desfăşoară activitatea neglijent şi nu acordă atenţia cuvenită sarcinilor de serviciu, depăşind astfel durata normală a timpului de lucru, el neputând pretinde că a efectuat ore suplimentare.
Trebuie subliniat faptul că tinerii încadraţi în muncă în vârstă de până la 18 ani, conform legislaţiei muncii în vigoare, nu pot presta muncă suplimentară.
Efectuarea muncii suplimentare peste limita stabilită potrivit prevederilor art. 114 sau 115, după caz, este interzisă, cu excepţia cazului de forţă majoră sau pentru alte lucrări urgente destinate prevenirii producerii unor accidente ori înlăturării consecinţelor unui accident.
Prin urmare, legiuitorul stabileşte limite clare cu privire la timpul de muncă ce poate fi prestat suplimentar, la drepturile angajaţilor şi la modalităţile de control a numărului de ore prestate, iar angajatorul are obligaţia de a ţine evidenţa orelor de muncă prestate de fiecare salariat şi de a o supune controlului inspecţiei muncii.
Expert Paula Iekel – Biroul teritorial Iaşi, Instituţia Avocatul Poporului
