Băsescu vs. Băsescu

La doi ani de la încheierea noduroaselor mandate prezidenţiale ale lui Băsescu avem minima perspectivă de a le evalua, fără ură şi mânie. Pentru început, trebuie să recunoaştem că într-o măsură mai mare decât Ion Iliescu, susţinut la vremea lui de o maşinărie politică infernală, şi la polul opus lui E. Constantinescu, propulsat preşedinte de către CDR şi de năzuinţa neaşteptată a românilor de schimbare, necum de calităţile lui, victoria de acum 12 ani a lui Băsescu este în principal opera lui şi abia în plan secund a celor care l-au susţinut. Suprapusă orgoliului său nemăsurat, prima victorie de la prezindenţiale, la fel ca şi cea de la Primăria Capitalei, a fost premisa unei conduite autoritare ultrapersonalizate, care l-a transformat repede în oaia neagră a clasei politice. Băsescu a fost egal cu el însuşi şi a marşat până în pânzele albe, în dispreţul suveran al regulilor şi al inamicilor, care au avut astfel temeiul să se radicalizeze, până a comite prostii incredibile. Dar istoria succeselor sale politice începe să se răzbune chiar pe el. Prins în mrejele paranoiei, Băsescu a început să se creadă infailibil. Declicul l-a reprezentat chiar victoria de la primul referendum pentru demitere. Aproape zeificat de către adulatori, Băsescu s-a lăsat vrăjit de şirul de izbânzi şi, fără să înveţe nimic din această întâmplare a forţat şi cea de-a doua demitere. Firea lui de jucător nevropat avea să iasă la iveală când cu bâlbâielile penibile de la al doilea referendum. Va fi salvat de lipsa de rigoare a Constituţiei şi de complicitatea unor judecători de la Curtea Constituţională. Nici acum, Băsescu nu a învăţat nimic, erijându-se învingător în modul cel mai sfidător cu putinţă.

Neavând competitori pe măsura lui, Băsescu a involuat spre un păgubos complex de superioritate care începe să devină fatal. Iar mândria de a fi fost de două ori preşedinte devine o povară pentru cel care ar dori să mai joace un rol în politica românească, deşi nu mai are nici o şansă, pentru simplul motiv că vremea lui a trecut. Şi mult trâmbiţatele mandate încep să apară în toată goliciunea. Mai exact, lui Băsescu i-a reuşit prea puţin din ceea ce a promis. Legea educaţiei, adoptată sfidător şi nedemocratic, a fost sacrificată cu mânie de către răzbunătorii pesedişti; reforma administrativă, care l-ar fi aşezat în categoria ctitorilor de istorie, a eşuat lamentabil din cauza lipsei lui de diplomaţie; serviciile secrete, peste care a păstorit cu aplomb, s-au întors împotriva-i. O bună parte dintre apropiaţi au intrat sub incidenţa DNA, iar din susţinător fervent al justiţiei, Băsescu a devenit mai nou un critic inflexibil al acesteia, cu argumente de aceeaşi speţă cu a ridicolului politicianist Călin Popescu Tăriceanu. Singura certitudine rămâne deschiderea arhivelor Securităţii, dar după cum evoluează, mi-e teamă că în momentul în care adevărurile compromiţătoare îl vor viza chiar pe el şi pe apropiaţi, se va întoarce şi împotriva acestui copil de suflet.

Neastâmpăratul Băsescu nu se poate retrage la vatră, să reflecteze eventual, pentru simplul motiv că nu e prieten cu reflecţia. El vrea să facă mereu ceva, nu importă ce, să sară la beregată, să asmută, să se vadă pe sticlă, să comenteze orice, numai să nu fie uitat. Pe fond, chiar uitarea este motivul spaimei lui. Traian Băsescu nu realizează nici măcar că a început să îmbătrânească. Şi o face urât, tot mai nevricos şi mai ridicol. Şi-a format partid dintre fideli şi din oastea răzleţită a penibililor uneperişti, cu care speră să obţină un scor din două cifre. Dacă va trece pragul electoral va fi la mustaţă, undeva în siajul lui 5%. Toate aceste zbateri traduc un caracter labil şi o sănătate fragilă.

Băsescu vs. Băsescu. Acesta este începutul sfârşitului, care va veni, implacabil. Disperat, vrea să monopolizeze subiectul Basarabia, incapabil să accepte că alegerile din România nu pot fi câştigate cu votul basarabenilor. Poate doar cu cele dubioase, de la Paris. Dar istoria nu se mai repetă. Nu va trece mult şi Băsescu va ieşi de pe scena politică, precum un bătrân ramolit şi incapabil să înţeleagă că nu mai poate juca decât un rol de paiaţă. După cum se manifestă de la o vreme, Băsescu nu e doar inutil pentru politica românească, dar şi periculos.

Mihai Dorin este istoric şi publicist