Baudelaire tradus de Octavian Soviany

Premiul Naţional pentru Proză al Ziarului de Iaşi, pe anul 2015, va fi decernat în această după-amiază lui Octavian Soviany, autor al romanului Moartea lui Siegfried (ed. Cartea Românească). Născut în 1954, Octavian Soviany a făcut parte din gruparea constituită în jurul revistei studenţeşti clujene Echinox. E un scriitor care a dovedit remarcabile disponibilităţi literare. S-a afirmat ca poet, publicând mai multe volume, bine primite de critică. E cunoscut şi ca eseist şi şi-a încercat forţele, cu succes, şi în dramaturgie. Ca romancier, s-a impus prin Viaţa lui Kostas Venetis (2011), roman care excela prin imaginaţia epică debordantă şi prin scriitura de mare rafinament. Calităţi pe care le regăsim în Moartea lui Siegfried, construcţie ambiţioasă, propunând mai multe planuri narative care alternează contrapunctic. Autorul însuşi declară că a dorit ca acest roman să fie diferit de ceea ce scrisese el anterior şi că, prin folosirea unei structuri muzicale, a vrut să sugereze complexitatea unei simfonii. Este şi un roman al Bucureştilor, în speţă al Bucureştilor din timpul celui de al doilea război mondial. Inutil să precizez că premiul acordat de Ziarul de Iaşi constituie, implicit, o invitaţie la lectură.

Premierea lui Octavian Soviany îmi dă prilejul să amintesc că scriitorul este şi traducător, şi nu unul oarecare, pentru că ne-a oferit nu de mult o nouă versiune românească a poeziei baudelairiene: Charles Baudelaire, Florile răului (Casa de Editură Max Blecher, 2014). Întemeietor al poeziei moderne, Baudelaire considera că imaginaţia poetică este singura capabilă să perceapă raporturile secrete dintre lucruri, corespondenţele ascunse, şi vedea universul ca pe un „dicţionar hieroglific”, un ansamblu de imagini şi semne ce trebuie descifrate şi făcute vizibile prin intermediul poeziei. Esenţială este şi ideea de magie a limbajului, ce se bazează pe forţa iradiantă de sugestie a cuvântului. Modern este Baudelaire şi prin aceea că poezia e dublată de o reflecţie asupra poeziei şi, în plan mai larg, asupra posibilităţilor şi limitelor literaturii. Amatorii de poezie ştiu bine rolul covârşitor pe care l-au avut Florile răului, volumul apărut în 1857, în înnoirea atât a universului, cât şi a limbajului poetic. Nu am aici spaţiul necesar pentru a inventaria, fie şi rapid, temele volumului, pentru a descrie arhitectura lui riguroasă, pentru a pune în evidenţă efectele extraordinare obţinute prin alăturarea sistematică a contrariilor. Să notez doar că perfecţiunea formală este, la Baudelaire, un ideal permanent şi că texte ce prezintă o poetică revoluţionară sunt obligate să se plieze unor severe constrângeri.

Este ceea ce face sarcina traducătorului încă şi mai dificilă. De-a lungul anilor o serie de traducători au încercat să-l redea în româneşte pe Baudelaire, cu rezultate mai mult sau mai puţin fericite. Desigur, traducerea de referinţă este aceea a lui Alexandru Philippide, el însuşi poet original şi profund. În mod inevitabil, eşti tentat (ce spun: eşti obligat) să pui în paralel cele două traduceri, Philippide şi Soviany, pentru a vedea mai limpede meritele noii versiuni. Să luăm câteva exemple, din texte foarte cunoscute. Iată, mai întâi, o strofă din Correspondances (Corespondenţe; Philippide traduce prin Corespunderi): „La Nature est un temple où de vivants piliers/ Laissent parfois sortir de confuses paroles;/ L’homme y passe à travers des forêts de symboles/ Qui l’observent avec des regards familiers”. Să comparăm. Philippide: „Natura e un templu ai cărui stâlpi trăiesc/ Şi scot adesea tulburi cuvinte, ca-ntr-o ceaţă;/ Prin codri de simboluri petrece omu-n viaţă/ Şi toate-l cercetează c-un ochi prietenesc”. Soviany: „Natura e un templu unde pilaştri vii/ Adeseori scot vorbe confuze şi solemne;/ Trecând zăreşte omul păduri-păduri de semne/ Ce-ncep prieteneşte din ochi a-l cântări”.

Alt exemplu – prima strofă din Hymne à la beauté (Imn frumuseţii): „Viens-tu du ciel profond ou sors-tu de l’abîme,/ O Beauté! ton regard infernal et divin,/ Verse confusément le bienfait et le crime,/ Et l’on peut pour cela te comparer au vin”. Philippide: „Vii din înalte ceruri sau ieşi din adâncime,/ O, Frumuseţe? Reaua şi buna ta privire/ Împrăştie de-a valma şi fericiri şi crime,/ De aceea tu cu vinul te potriveşti la fire”. Soviany: „Vii oare din înalturi sau ieşi din adâncime/ O, Frumuseţe? Ochiul drăcesc ţi-e şi divin/ Tu semeni alandala cucernicii şi crime/ Şi ai, de asta poate, tăria unui vin”.

Şi încă un catren, nu mai puţin celebru, din La beauté (Frumuseţea): „Je trône dans l’azur comme un sphynx incompris;/ J’unis un cœur de neige à la blancheur des cygnes;/ Je hais le mouvement qui déplace les lignes,/ Et jamais je ne pleure et jamais je ne ris”. Philippide: „În larg azur ca sfinxul stau mândră şi ciudată;/ Mi-i inima de gheaţă şi trupul cum sunt crinii;/ Urăsc tot ce e zbucium tulburător de linii/ Şi nu plâng niciodată şi nu râd niciodată”. Soviany: „Tronez peste azururi precum un sfinx ciudat,/ Ca lebăda de albă, am inima de gheaţă;/ Mi-e silă de mişcarea ce liniei dă viaţă/ Şi n-am plâns niciodată, şi nu m-am bucurat”.

Nu ştiu în ce măsură aceste puţine exemple sunt cât de cât edificatoare, dar vă asigur că demersul lui Octavian Soviany merită toată admiraţia. E regretabil că o asemenea apariţie editorială a fost puţin comentată. Sigur, se pot face observaţii de detaliu, dar reuşita traducerii este indubitabilă. Baudelaire are în România, graţie lui Octavian Soviany, şansa unei traduceri de înaltă ţinută.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iași, critic literar şi scriitor