Blatter, pe urmele lui Mircea Sandu

Cine ar fi crezut în revoluţia de catifea a fotbalului românesc acum vreo patru-cinci ani? Şi totuşi, minunea s-a produs pe 14 noiembrie 2013, când Gino Iorgulescu l-a detronat, nu fără oarecare sprijin politic, pe tartorul relelor de la LPF. N-a fost de loc previzibilă minunea din martie 2014. Mircea Sandu, cel mai longeviv preşedinte federal din Europa, îşi anunţase retragerea, dar covorul roşu era pregătit pentru fostul său rival, Gică Popescu, transformat peste arcul timpului în succesor. Numai că s-a întâmplat ca orologiul orb al justiţiei (şi, peste alţi ani s-a dovedit că ceasornicul este chiar orb şi nu comandat de la centru) s-a oprit chiar în ajunul alegerilor la FRF şi lumea fotbalistică a trebuit să aleagă între un fost arbitru scăpat la limită de o condamnare şi un mini-candidat provenit din fotbalul de sală, doxat până la refuz, dar lipsit total de experienţă. A câştigat, mai mult prin carismă, Răzvan Burleanu şi s-a văzut deja că Mircea Sandu nu mai are cum conduce din umbră fotbalul românesc, din fotoliul onorific.

Că ambii noi aleşi au fost criticaţi aproape instantaneu după numire nu-i o minune, ci este absolut normal să se petreacă aşa. Cu o singură diferenţă: chiar dacă niciunul dintre ei nu au fost unşi cu toate alifiile ca predecesorii, mai mult unguent s-a depus pe pielea lui Gino decât pe a lui Răzvan. Criticii sunt mulţi, iar în frunte se află, bineînţeles, “ex-ul”, cavalerul rentei pierdute, Mircea Sandu. Nimic mai firesc, frustrările sunt făcute să se acumuleze sub formă de venin. Criticii mai raţionali au ca argument faptul că pe vremea foştilor, sistemul funcţiona, iar acum scârţâie. Cu riscul repetiţiei este iarăşi normal să scârţâie. Sistemul lui Mircea Sandu şi Dumitru Dragomir strălucea prin stabilitate, dar totul era construit pe temelii nocive, infectate cu blaturi, mită, nepotism, într-un cuvânt, corupţie. Ce sistem politic a fost mai stabil decât comunismul în ultimii ani ai lui Ceauşescu? Şi ce brambureală, hârâială şi bâjbâială erau în vremurile de început ale CPUN şi ale mineriadelor, ori chiar la prima schimbare fundamentală de regim din 1996? Şi totuşi, din aceste frământări, icniri şi seisme s-a construit societatea românească de acum, care, oricât de criticabilă ar rămâne, tinde spre normalitate. Aşa este şi la fotbal şi în alte sporturi în care s-au produs schimbări, zgâlţăitoare la început, dar absolut necesare.

Ceea ce se poate observa în ultimul timp în domeniul atât de controversat al fotbalului este necesitatea imperioasă de schimbare la vârf şi la nivel mondial. Atmosfera în mega-federaţia condusă de eternul Sepp Blatter, la fel de imuabil ca şi Mircea Sandu pe la noi, a devenit irespirabilă. Preşedinţi de federaţii naţionale corupţi până în măduva oaselor nu pot fi schimbaţi pentru că ţara respectivă riscă dezafilierea. Corupţia în operaţiunea alegerii gazdelor Cupei Mondiale din 2018 şi 2022 este aproape dovedită, dar dovada este ţinută cu disperare sub preş. Dizgraţioasa susţinere până aproape de pânzele albe a Coreei de Sud la Mondialul din 2002, aproape uitată, s-a reeditat acum la Cupa Africii din Guineea Ecuatorială, iar disciplinatul (până acum) electorat african începe să fie cuprins de o frenezie contestatară ieşită din comun.

Principala strategie a lui Blatter a fost moştenită de la João Havelange: sprijinul ţărilor din lumea a treia. Şi a fost aplicată cu succes parcă după principiul lui Alexandru Lăpuşneanu ”…, dar mulţi”. Însă zona aceea aducătoare de succes a început să dea semne de viaţă. Asia este dinamizată de influenţii şeici şi prinţi din Golf, iar Africa dă semne de deşteptare, mai ales că “Onkel Sepp” nu prea mai are de unde da locuri în plus la mondiale fără a se face de râs cu un macro-mondial de 64 de echipe.

FRF a luat o soluţie riscantă anunţându-şi deschis sprijinul pentru candidatul olandez, Michael van Praag. Mircea Sandu, bun navigator prin apele junglei, s-ar fi orientat spre Blatter, la fel ca şi prietenul său din vechea camarilă, spaniolul Angel Maria Villar. “Naşul” a mai navigat contra vântului, naţionala a suferit, dar şi-a reparat greşeala din mers, prin binecunoscuta metodă a chiolhanului.

Acum este greu de ghicit care va fi, până la urmă, direcţia vântului. Poate că Mircea Sandu, cu nasul lui fin, ar fi “mirosit-o” şi pe asta. Mai puţin experimentat, Răzvan Burleanu a luat-o pieptiş spre schimbarea totală şi, mai curând sau mai târziu, se va dovedi că aceasta este direcţia corectă.