Brandul FILIT

La intrare în Casa FILIT, una din ”vestalele” lui Dan Lungu, însoţită de un june înalt, brunet, ne îndeamnă să ne consemnăm impresiile în cartea de onoare a festivalului. Oferta ne surprinde. Pe moment, nu înţelegem exact despre ce e vorba. Zâmbetul tinerilor ne atenuează suspiciunea. Sean Cotter se uită la mine, iar eu mă uit la el. ”Ce-ar fi să încercăm?” zice el, căzând pe gânduri. Iar eu îl aprob, zicând: ”Să încercăm, să vedem ce iese.” Tinerii ne încurajează şi ei: ”Puţin mai înainte, Jurnalul de bord al FILIT-lui, a fost onorat de Mircea Cărtărescu. Dacă vreţi, vă arătăm foaia.” Precipitat, tânărul întinde pe mozaic filele jurnalului şi găseşte însemnarea lui Cărtărescu. Ne uităm şi la semnătură. E cât se poate de decentă. Nimic ieşit din comun. Nici o zorzoană, nici o stridenţă. ”Dacă a scris Cărtărescu, zice Sean, am să scriu şi eu.” ”Poftiţi foaia şi instrumentul magic”, zâmbeşte tânăra. Tânărul o acompaniază, zâmbind la rândul său. Sean Cotter scrie repede, precipitat, sincopat. Pune cuvintele între bare şi paranteze. Văd o mulţime de virgule şi puncte de suspensie. Aştept cu o nerăbdare să-mi vină rândul. Foile mari, albe mă incită. Ca, de altfel, şi marker-ul albastru. Între timp, răsfoiesc ziarul FILIT. Îmi sare în ochi, titlul, mare, negru postat pe prima pagină: ”Guillermo Arriaga are patru litri de cerneală şi îi drămuieşte cu atenţie.” Citesc şi interviul, încercând să găsesc urmarea frazei rupte din context. De ce îşi drămuieşte cerneala Arriaga? Dacă vrea să scrie, găseşte cerneală peste tot. Şi de ce neapărat trebuie să scrie cu cerneală? Poate că e vorba de o cerneală cu totul specială, jumătate obişnuită, jumătate simpatică. Scrii cu ea, şi cuvintele capătă un dublu înţeles. Oare asta-i explicaţia? Sau poate Arriaga s-a jurat să scrie doar atât cât îi va permite rezervorul de patru litri de cerneală?! Dacă îşi va consuma toată cerneala, câte pagini vor ieşi?! Jurământul acesta îl împinge spre desăvârşire. Câte cuvinte potrivite va scrie Guillermo de-a lungul carierei sale de artist? „Oricum, îmi zic, iată ce înseamnă să fii un scriitor inteligent şi să-ţi programezi scrisul folosind o strategie insolită, la care nimeni nu s-a gândit până acum.”

Mă uit la Sean. Sean continuă să scrie. Parantezele şi barele între cuvinte se înmulţesc. Încep să-mi pierd răbdarea. Citesc interviul lui Guillermo Arriaga luat de Marius Chivu şi preluat (comentat) de Ioan Stoleru. ”Cu cât artistul este mai profund, cu atât poate să coboare mai departe în Abis.” Cuvântul scris e cheia a tot ceea ce există, afirmă Guillermo. De aceea el venerează. Fiecare cuvânt în plus poate schimba sensul lumii, destinul său. Iar orice cuvânt nespus o poate sărăci. Căci lumea, spune Arriaga, e legată de cuvânt. Guillermo a învăţat să scrie oricând şi orişiunde, în avion, în tren, în autobuz, în parc, pe stradă, dar mai cu seamă în avion… Adâncit în lectură, nu observasem că Sean Cotter terminase de scris în jurnalul de bord al festivalului şi-mi întindea acum, cu amabilitate, marker-ul albastru. ”Acum e rândul tău, Nichita”, spuse el. Am preluat marker-ul întins de Sean simţind o oareşicare stinghereală în suflet. Lectura în diagonală a interviului lui Guillermo mă tulburase profund. Patru litri de cerneală, atât avea să consume Arriaga în toată existenţa sa! Iar eu, eu ce vroiam să scriu? Habar n-aveam. Puteam, desigur, în timp ce Sean aşternea pe hârtie mesajul său să mă gândesc şi eu la ceva. La ceva simplu şi concludent. De ce nu mă gândisem! ”Bravo, Nichita, mi-am zis, unde-i responsabilitatea ta faţă de cuvânt?! Acum, dacă ai lenevit, descurcă-te cum poţi!” Ochii mei priveau cu vinovăţie în gol. Căutam un punct de sprijin în spaţiu şi nu-l găseam. Deodată mi-a apărut în faţă un alt număr al ziarului FILIT. Pe prima pagină, cu aceleaşi litere mari, groase, am citit titlul: ”Dacă n-aş fi scris, aş fi băgat toată această sensibilitate într-un ciorap.” Despre ce fel de sensibilitate vorbea Herta Muller!? Era vorba despre o sensibilitate greu de definit ce se acumulează sub forma unor fişicuri (frustrări şi sentimente) în interiorul autorului, în subconştientul său, subconştient pe care Herta Muller l-a comparat atât de plastic cu un ciorap. Frumoasă figură de stil! Sentimentele, desigur, ca şi frustrările, de altfel, pot fi puse la păstrare în ciorap. De ce nu? Totuşi, laureata Nobelului se referea, probabil, la altceva, la meseria ei de scriitor. Într-un cuvânt, Herta Muller a spus că dacă nu s-ar fi apucat de scris, existenţa ei s-ar fi consumat undeva într-o zonă obscură, la o fabrică de confecţii sau la una de ciorapi: ”Aş fi lucrat în fiecare zi, aş fi fost obosită şi aş fi avut o altă metodă de-a mă exprima. Aş fi băgat toată această sensibilitate într-un ciorap.” Copilăria Hertei a fost tristă. Tristeţea aceasta o defineşte şi acum. Mama Hertei a stat cinci ani într-un lagăr de deportare. Când s-a întors, părea foarte bătrână. ”Tot timpul am crezut că mama e foarte bătrână, deşi avea 28 de ani, iar mie, la cinci ani, mi se părea că sunt şi eu foarte bătrână, că am trăit deja foarte multe”, toată experienţa mamei, adăugăm noi, inclusiv cea a lagărului, unde Herta nu a fost. Ei bine, toată această durere omenească, nu putea fi ”zăvorâtă” într-un ciorap. Destinul i-a deschis o altă cale Hertei Muller. ”A trebuit să curăţ cartofi cu coajă foarte subţire şi, dacă nu reuşeam, mama se enerva şi mă bătea. Mi-era şi frică să mănânc cu ea.” Splendide amintiri. Câtă tristeţe, limpezime! Eram cufundat acum cu totul în drama Hertei Muller. Uitasem de promisiune de a scrie câteva cuvinte în jurnalul de bord al Casei FILIT. Sean Cotter mă privea cu nedumerire. Tinerii, la fel. Atitudinea mea părea bizară. ”Poftiţi, m-au îndemnat ei, foaia albă vă aşteaptă.” Trebuia să scriu ceva, o frază sclipitoare precum cei patru litri de cerneală ai lui Arriaga sau ciorapul Hertei Muller. Eram derutat.

Nu-mi trece prin cap nici o idee. Aşa ca am mai tras de timp. Profitând de ocazie că în preajmă apăruseră Alexandru Vlad şi Radu Aldulescu, m-am agăţat de ei ca de un colac de salvare. ”Dar ce mai face Mury?” l-am întrebat pe Vlad. ”Mury, făcu el, umplându-şi pipa, e cel mai fericit poet de pe pământ. Dumnezeu îl apără ca pe un ales al său.” ”Nu înţeleg, am spus, vorbeşte mai limpede…” ”Mai limpede nici că se poate, zise Vlad. Uite, am să-ţi povestesc o întâmplare, că tot suntem în preajma alegerilor. Acum câţiva ani, tot într-o companie, ieşim cu Mury dintr-o bodegă. Şi ce să vezi!? Mai mulţi hăndrălăi, numai muşchi, numai tatuaje, lanţuri de aur peste tot, lipeau afişe. Stăm şi ne uităm la ei, şi când huidumacii terminară de lipit, lui Mury îi vine, aşa, dintr-o dată, o idee. Huidomacii se aşează la o masă şi comandă bere. Iar Mury se apucă de rupt afişe. Sistematic, migălos. Şi după ce termină şi el de rupt, se înfige lângă masa lor şi urlă: ”Eu sunt poetul Ion Mureşan şi v-am rupt afişele pentru că nu-mi plac!” Huidumacii îl măsoară din cap până-n picioare. Muşchii li se umflă, tatuajele sclipesc sinistru la lumina neoanelor. Mă uit şi eu la ei şi am impresia că o să-l sfâşie în bucăţi pe bietul Mury. Dar nu, gaşca se calmează. Unul dintre ei, cel mai fioros, ridică o halbă în cinstea lui Mury şi le spune celorlalţi: ”Poetul acesta ne ajută. Noi am avut misiunea să punem afişele. Pesemne, misiunea lui e să le rupă. Mâine ziarele o să facă un tărăboi monstru pe treaba asta. Vina o să cadă pe opoziţie… Bravo, poete, şi hai noroc!” Gestul lui Mury îmi dă curaj. Iau marker-ul din mâna lui Sean şi aştern cât ai clipi din ochi pe foia de hârtie: ”Am intrat în Casa FILIT împreună cu Sean Cotter şi ne-am simţit în Casa FILIT ca în America lui Whitman sau ca în America lui Kafka.” ”De ce nu ca în America lui Melville, adaugă Vlad. Casa FILIT e un Moby Dick”. Impins de un alt imbold, scriu mai departe: ”Marele merit al lui Dan Lungu e acela că l-a convins pe Cristian Adomniţei că arta merită să fie sprijinită. Nu ştiu cum de l-a convins, dar l-a convins. Şi nu numai atât, dar Adomniţei i-a dat mână liberă să organizeze acest mirific festival! Vreme de cinci zile Iaşul a fost capitala culturală a României. Felicitări, Dan Lungu, felicitări echipei tale. Felicitări lui Lucian Teodorovici, lui Florin Lăzărescu şi tuturor celorlalţi! Aţi trezit interesul tinerilor pentru literatura contemporană! Bulevardul Ştefan cel Mare arată splendid, ca un mic Champs-Élysées, cu Casa FILIT ca un arc de triumf.” ”Aşa ceva, adaugă Radu Aldulescu, nu s-ar fi putut petrece decât la Iaşi. Şi, poate, la Alba Iulia. Casa FILIT a devenit un brand!”