Breban – 80

Iată-l ajuns, pe Nicolae Breban, şi la 80 de ani! Greu de crezut… De când i-am deschis prima carte, m-a fascinat acea gândire vie, mereu la pândă, acel mod de a privi realul dintr-o perspectivă mobilă, nepermiţându-i să împietrească într-un nomenclator rigid, oricât de autoritar sau de prestigios ar fi acesta. Orice pagină din cărţile lui Nicolae Breban se opune de la sine stereotipiilor, sfidează lenea gândirii, obligă cititorul la o permanentă repliere. Atitudinea narativă este dată de o privire mereu iscoditoare, dublată de o minte care ridică, fără încetare, întrebări. Întrebări peste întrebări. Nimic nu este alb sau negru, bun sau rău, moral sau imoral. Opera lui Breban te învaţă, în mai mare măsură decât a oricărui alt scriitor român, că valorile autentice nu sunt un set de inerţii stabilite prin tradiţie, că ele trebuie cucerite şi asumate mereu pe cont propriu. De aceea, personajele sale sunt mereu firi sucite, au psihologii contorsionate, „abisale”, cum s-a spus încă de la romanul de debut, Francisca, ascund, ca o matrioşkă, personalităţi aparent, doar aparent contradictorii, provoacă viaţa şi se pun mereu în probă; ele se caută pe sine, într-o confruntare nu cu regulile societăţii ori cu intemperiile istoriei, ci cu propriul model, cu propriul tipar ideal.

Ce aş putea spune despre omul Breban, pe care am şansa de a-l cunoaşte destul de bine? Omul nu se deosebeşte cu nimic de scriitor; Nicolae Breban vorbeşte aşa cum scrie. Este primul lucru pe care l-am constatat când l-am cunoscut. Rar am văzut o persoană mai cucerită de marile sale teme, mai energică, rar am reuşit să mă vitaminizez, să capăt poftă de scris, să simt că am forţă să-mi duc mai departe proiectele într-o măsură egală ca atunci când am reuşit să stau, mai pe îndelete, cu Nicolae Breban la o şuetă. Glumind, aş spune că mi s-a întâmplat să-l vampirizez în câteva rânduri… Autorul Buneivestiritrăieşte permanent în spaţiul exigent şi protector al literaturii. Ca nimeni altul, este el însuşi o plăsmuire a propriului scris, singura sa certitudine, singura miză, singura ambiţie, singura cale. De aceea, a avut inconştienţa sau curajul sau nonşalanţa de a-şi construi o viaţă românescă, oricum, doar banală nu. A publicat, într-o perioadă nefavorabilă gândirii libere, înainte de 1989, romane inevitabile, aş spune, pentru oricine are pretenţia de a se ocupa de literatura română, obligatorii, rapid clasicizate, o serie de capodopere, începând cu În absenţa stăpânilor, continuând cu Animale bolnave, Îngerul de gips, Bunavestire, Don Juan, Drumul la zid. Nu a fost uşor, iar numele său îmi vine printre primele în minte atunci când simt nevoia să temperez scepticismul celor care întreţin o zarvă prostească pe marginea unei idei aruncate în grabă, precipitat, de un savant precum Ioan Petru Culianu, legată de „Siberia spiritului” în perioada postbelică. Întreb şi eu: dacă în timpul comunismului nu au apărut mari scriitori şi mari opere, au apărut aceştia/ acestea de 25 de ani încoace, când libertatea nu mai e îngrădită? Suntem noi mai liberi, azi, decât erau câţiva mari creatori, într-un regim opresiv? Aparent da, în esenţă, nu, pentru că nu mai suntem în stare să ne instituim propria libertate. Şi totuşi, unde este poetul de factura lui Nichita Stănescu ivit în ultimul sfert de secol, unde este criticul cu autoritatea lui Eugen Simion sau a lui Nicolae Manolescu, unde sunt prozatorii de amplitudinea şi complexitatea unor Nicolae Breban, Marin Preda, D.R. Popescu sau Ştefan Bănulescu? Ne place sau nu, ne convine ori ba, tot aceştia rămân marii scriitori, obligatorii în orice canon, oricât de strict ar fi el.

Pe Nicolae Breban l-am citit, din primul an de facultate, aşa cum i-am citit pe marii scriitori: de la primul la ultimul titlu. În cazul său, mai mult poate decât în al oricărui alt romancier postbelic, acest exerciţiu de fidelitate este obligatoriu. Romanele sale nu sunt indiferente unul faţă de altul, ci comunică, toate, între ele, alcătuind un sistem omogen, în care fiecare piesă este necesară şi contribuie la armonia întregului. De altfel, Breban a avut încă de la primele cărţi ambiţia operei monumentale, displăcându-i fragmentarismul şi proiectele care încep ambiţios, dar sucombă levantin. Romanele care au apărut până în 1990, după care cititorii săi fideli de până atunci încă mai suspină nostalgic, în care marile sale teme sunt clar delimitate, reprezintă un reper nu doar pentru literatura română a ultimei jumătăţi de secol, ci şi pentru opera ulterioară a scriitorului. Cărţile publicate în ultimii douăzeci şi ceva de ani pierd mult dacă sunt citite „în sine”, fără a fi raportate la întregul operei brebaniene. Mai mult decât înainte, scriitorul a început să se întoarcă din ce în ce mai des la propriile creaţii, să le lege într-un silogism epic nu întotdeauna facil de sesizat. Cine nu proiectează însă personajele, cazurile contorsionate, acţiunile din ultimele isprăvi epice ale autorului la vechile sale realizări pierde imaginea de ansamblu, pierde poate chiar şi „calea de acces” către nucleul acestei opere majore. De aceea, în ultimele decenii scriitorul pare preocupat de trilogii şi tetralogii, de proiecte ambiţioase, majore, apte să rezolve, adâncindu-le, sucindu-le pe toate feţele, storcându-le de ultimele resurse de semnificaţie, imprimându-le forma unor scenarii inedite, temele obsesive sedimentate în cărţile din prima parte a creaţiei sale. În acest sens, lectura unui nou roman al lui Nicolae Breban obligă la o relectură, fie şi virtuală, a celorlalte.

Mai curând decât Dostoievski sau Thomas Mann, Nicolae Breban a devenit principala referinţă, obligatoria referinţă pentru cel care vrea să perceapă, la justa lor valoare, noile proiecţii epice ale lui Nicolae Breban. Care, ştiu eu ce spun, vor continua multă vreme de acum încolo în ritmul obişnuit.