Ca o regina

Era în preajma unui 23 august, când toată lumea se punea în mişcare pentru a celebra actul fondator al comunismului. Vorba vine, pentru că în realitate semnificaţia evenimentului de la finele războiului era primitiv răstălmăcită, cu nemijlocitul concurs al istoricilor de Curte. Eram în tramvaiul 2, care străbătea de la est la vest Zona Industrială, într-o dimineaţă liniştită, între orele de schimb ale turei, totul părând nefiresc de calm. Fabricile şi uzinele erau pavoazate cu lozinci înălţătoare şi cu megaportretele celor doi lideri. Cultul Elenei era abia la început, dar debuta hotărât. Nimic nu părea să anunţe întâmplarea din specia micii istorii la care am asistat involuntar. Călătorii erau afundaţi în gândurile lor, privind indiferenţi peisajul colorat cu lozinci şi portrete. Calmul e întrerupt brusc de convorbirea sonoră dintre două femei de la ţară: una mai vechişoară – să fi avut vreo 70 de ani -, iar cealaltă puţin mai tânără. De departe, bătrânica era cea mai vioaie şi mai inventivă, rostind cu glas apăsat şi fals naiv exact ceea ce gândea. În anii aceia de entuziasm subvenţionat şi suspiciune generală, asumate tacit, nu-ţi era dat să asculţi un dialog sincer şi fără perdea despre lumea în care ne învârteam şi eroii ei de mucava. Doar comunismul “învinsese definitiv la oraşe şi sate”, iar Ceauşescu era convingător. Ceva însă nu păreau să înţeleagă atât oamenii simpli, cât şi cei mai sofisticaţi, anume din ce motive va fi recurs Ceauşescu şi apropiaţii la dublarea cultului, prin adăugarea Elenei pe acelaşi postament. Lunga domnie a lui Dej îi obişnuise pe români cu un singur tablou şi un singur titular al puterii, iar în misoginismul lor nu le venea la îndemână să i se închine şi Elenei, despre care folclorul colporta deja informaţii mai deocheate, de nu cumva compromiţătoare. Tot folclorul acreditase ideea că olteanul merge în urma nevestei, fudul, nevoie mare şi mândru de frumuseţea şi călcătura ei. În fine, gura lumii slobodă…

Bătrânica priveşte cu luare aminte tablourile, după care rupe tăcerea: “Anetă, da cini-i aiasta?”. Luată pe nepusă masă, Aneta se fâstâci şi îngăimă ceva cu voce scăzută şi cu degetul la gură, vrând parcă să atenţioneze că nu-i bine să fii ignorant. “Ei, ţaţă, cum cini-i…? Îi academia…”, iar cuvântul se pierde aşa nearticulat, din necunoaştere, probabil, doar personajele nu erau familiarizate cu ierarhia savantă. “Aca….ci, Anetă?”, îi întoarce bătrâna vorba, cu falsă mirare şi infinit umor. “Pai…academiana”. “Academiancă?”, vine replica bătrânei, spre deliciul publicului, care începuse a râde în hohote. Bătrânica prinde curaj şi perseverează în falsele ei mirări: “Da, di ci o pus-o acolo, Aneta, ci-i… regină?”. În clipa aceea, mult mai prudenta convorbitoae îşi puse mâinile în cap şi ridică tonul: “Da’ mai taci, ţaţă!”(reamintesc faptul că în tradiţia populară apelativul “ţaţă” era opus înţelesului peiorativ de astăzi, el semnificând deferenţă, respect şi recunoaşterea unui ascendent de vârstă ori de rudenie), că ne-o ridica cineva, di n-or mai şti cei de acasă pi undi ni zac oasili!”. Însă bătrânica pare de neoprit, drept pentru care îi replica verde-n faţă:” Da’ ce-am spus, Anetă, că doar eu am văzut-o pe Regina Maria când eram copchilă, dar aceia era frumoasă şi când mergea – uite, parc-o văd pe Ştefan cel Mare! – nimeni nu-şi lua ochii de la ea…”. “Da’ hai, ţaţă, să ne dăm gios…”, vine replica, acum înspăimântată a femeii.

Când totul părea că s-a tranşat, iar cei ce am asistat la insolitul dialog vom merge acasă să povestim cele auzite, bătrânica îşi reia firul reflecţiilor, în acelaşi registru de umor irezistibil şi infinita candoare: “Da’ ia uite, Anetă, ci nasoasă-i, oare di ce o mai pus-o pe fabrici?”. În clipa aceea, cred că multora din cei care asistam fascinaţi la ineditul scenetei le-o fi trecut prin minte că râsul poate fi interpretat drept probă de complicitate. Noroc de bătrânică, ce ne-a salvat de gândurile negre, coborând la destinaţia din Podu Roş, dreaptă şi netulburată de grijile meschine ale lumii, ca o regină, acompaniată de bombănitul Anetei, care se uita speriată în stânga şi în dreapta, de parcă ar fi fost căutată de un pluton de denunţători.

Cred că adorabila bătrânică purta în suflet icoana Reginei Maria, cea care nu avea seamăn pe lume, şi aşa a rămas în mintea şi în sufletul multor români pentru care însăşi ideea de regină se asocia spontan cu Maria, “mama răniţilor” din Războiul Reîntregirii. Iar tot ceea ce se compară cu ea păleşte ori cade în derizoriu, ca în spusele bunicuţei.

Mărturisesc faptul că în toţi anii regimului comunist nu mi-a fost dat să aud ceva mai sincer şi mai necontrafăcut despre oamenii puterii, decât am aflat de la anonima bătrânică. Iar această întâmplare m-a urmărit multă vreme, până într-o zi de vară, când, într-o piaţă din Iaşi, din spatele unei tarabe, o bătrânică îşi îmbia duios cumpărătorii: “Luaţi pere Regina Maria!”. Am avut atunci senzaţia că e chiar eroina mea. 

Mihai Dorin este istoric şi publicist