Ce s-a întâmplat cu literatura română după 1989 (I)

Anul 1989 deschide, în mod evident, o nouă etapă a literaturii române. În primul rând, ea scapă de sub controlul ideologic al partidului unic. Câmpul literar se modifică total. Dacă în societatea comunistă, scriitorul era o figură centrală, care beneficia de o notorietate extraordinară, treptat el îşi pierde audienţa şi devine un personaj marginal. Viaţa literară se divide în grupuri de interese, majoritatea alcătuite pe criterii politice. Principala temă de dezbatere a primilor ani de după căderea regimului comunist, în funcţie de care se desenează structura vieţii literare de după 1989, este cea a necesităţii implicării scriitorului în politică. Cele două tabere aparţin intelectualilor implicaţi şi apoliticilor.

Dar, dincolo de polemicile şi de tonul din ce în ce mai virulent al discuţiilor din presa literară, principala problemă a literaturii române este că trebuie să îşi reinventeze strategiile discursive. Înainte de 1989, literatura avea succesul asigurat dacă reuşea să fie sau măcar să pară subversivă. Ea avea cititorul asigurat şi conta pe o lectură complice, uneori chiar imaginativă, care era pregătită să detecteze sau chiar să inventeze apropoul politic, limbajul esopic. Orice mică sugestie critică la adresa regimului era resimţită ca o mare victorie, ca o compensaţie, ca un gest de frondă. Imediat după revoluţia din 1989, lectura nu s-a mai practicat împotriva unei interdicţii. Vechile texte, elaborate într-o anumită paradigmă şi mizând pe un anumit tip de receptare au fost puse în situaţia de a face faţă altor aşteptări, altor tensiuni şi, implicit, altui cod de lectură. Aşa se explică fie tăcerea, fie alunecarea într-un con de umbră a scriitorilor care nu şi-au adaptat temele şi stilul la specificul noii comunităţi de lectură, oricum mult diminuate faţă de cea de dinainte de 1989: Augustin Buzura, Fănuş Neagu, Mircea Dinescu ş.a.

Stilurile literare şi temele care mai atrag cititori sunt fundamental influenţate de acest nou tip de lectură. În prima parte a deceniului al zecelea, cititorul caută în cărţi adevărul până atunci interzis. Cum înainte de 1989 vâna acest adevăr, fie şi doar insinuat, în ficţiune, acum îşi cere satisfăcută pornirea anticomunistă: el vrea să afle adevărul, cât mai hidos, despre perioada din care abia a ieşit. Lectura este revendicativă sau caută să acopere spaţiile albe ale cunoaşterii trecutului recent. Au succes parabole antitotalitare precum Adio, Europa!, romanul de sertar al lui I. D. Sîrbu, Biserica neagră, antiutopia lui A. E. Baconsky, Ultimul mesager, al lui Bujor Nedelcovici, care abia acum pot fi publicate. Un prozator, Alexandru Ecovoiu, se specializează în astfel de romane: Saludos, Staţiunea, Ordinea sunt distopii; după ce genul cade în desuetudine, şi autorul îşi diminuează ritmul apariţiilor. Mare interes stârnesc operele şi autorii până nu demult interzişi: acum are loc recuperarea entuziastă a literaturii exilului (E.M. Cioran, Mircea Eliade, Paul Goma, Vintilă Horia, Constantin Virgil Gheorghiu etc.). Se discută despre „întoarcerea proscrişilor”, se pune problema existenţei unui „afară” al literaturii române, se citesc operele „disidente”. Încep să circule şi cărţilor scriitorilor din Basarabia şi treptat are loc o sincronizare a literaturii de dincolo de Prut cu cea din România. Toate aceste fenomene reprezintă tot atâtea atentate la canonul estetic al literaturii din timpul comunismului, aşa cum fusese el constituit de critica literară.

Treptat însă, literatura pierde teren. Ficţiunea în sine nu mai are căutare. Cele mai mari succese editoriale ale anilor ʼ90 sunt cărţile autobiografice, memoriile sau jurnalele scriitorilor interbelici, martori ai unei lumi drastic controlate şi instrumentalizate ideologic în timpul comunismului (Mihail Sebastian, Alice Voinescu, Petre Pandrea, Jeni Acterian etc.). Literatura spaţiului concentraţionar (Lena Constante, Ion Ioanid, N. Steinhardt, Aniţa Nadriş-Cudla, Marcel Petrişor etc.) reprezintă un adevărat fenomen editorial. Literatura propriu-zisă mai interesează în măsura în care reuşeşte să fie un bun instrument al memoriei culturale. Esteticul devine un criteriu din ce în ce mai puţin luat în considerare, fiindu-i preferat eticul. Sau, cum formulează Monica Lovinescu, est-eticul.

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi