Caută 
1 MIN
Întortocheate mai sunt cărările Statului! Şi pline de gropi.
De anul trecut, asigurarea de sănătate nu se mai plăteşte la instituţia care ţi-o asigură (CNAS), ci la ANAF. Ceea ce-nseamnă (am mai scris-o) cel puţin vreo două drumuri între cele două instituţii (la Iaşi: circa 2×20 de minute pe jos – nu vorbesc de oamenii cu maşină, chit că nici ei nu ajung neapărat mult mai repede…).
Recent, am avut de plătit din urmă nişte contribuţii la Casa Judeţeană de Pensii. Caz norocos, în principiu – măcar în privinţa faptului că e vecină cu ANAF-ul.
Şi mă duc eu cu hârtia de la CJP până după colţ, la ANAF. Dar unde trebuie să plătesc? Întreb inspectorul la care îmi depun an de an declaraţia de venit. Îmi spune că la Ghişeul B. Mă duc la Ghişeul B – şi renunţ să mai cer foaia de vărsământ: coada era măricică, răbdarea-mi puţintică.
Revin după weekend. Trei persoane. E bine. Ajung la rând. Întind fila cu calculul de la CJP şi totalul de plată.
– Ce aveţi aici? Se uită.
– Mergeţi la inspectorul dumneavoastră!, îmi spune apoi funcţionara de la Ghişeul B.
Niţel contrariat (doar inspectorul „meu” îmi spusese de vineri că foaia se scoate de la Ghişeul B!), mă duc la inspectorul „meu”. Ghişeul e închis. O săgeată mă trimite la cel de alături. Întind hârtia de la CJP inspectorului.
– La Ghişeul B, îmi zice din prima.
– Păi, de-acolo tocmai am fost trimis încoace!
– E pentru pensie, nu?
– Da.
– Deci, mergeţi la Ghişeul B!
Mă întorc la Ghişeul B.
– Inspectorul meu nu este, iar cel de alături m-a trimis înapoi la dumneavoastră!
– „Inspectorul meu”??!, o aud pe funcţionară repetând insinuant-ironic, cu accent vădit pe „meu”.
– Da, inspectorul la care mă duc de obicei, conform arondării după adresă!
Ce naiba o fi vrut să insinueze cucoana?, mă întreb şi eu, aşteptând să-mi facă foaia de vărsământ. Mai întâi mă trimite chiar ea la „inspectorul meu”, apoi ridică sprânceana când îi vorbesc eu de „inspectorul meu”? Mda, căldură mare.
Primesc, în fine, foaia de vărsământ. Mă mut două ghişee mai încolo, la casierie. Aştept. În faţa mea, doar o persoană. Un bărbat relativ tânăr, înalt, care stă aplecat binişor, umplând cu capul şi umerii gemuleţul ghişeului. Mă mir că omul stă şi discută, întreabă lucruri, funcţionara îi răspunde, dă lămuriri.
– Ce naiba, îmi zic, de când se face consulanţă fiscală la casierie? Apoi văd că deasupra ghişeului nu mai scrie „Casierie” (ca în toţi anii din urmă), ci cu totul altceva – iaca nu mai ştiu acum ce.
Mă întorc spre cetăţeanul din spatele meu şi-ntreb retoric:
– Casieria nu mai e aici?
– Nu.
Întreb funcţionara de la ghişeul de vizavi de casierie.
– La Trezorerie, peste drum!, mă lămureşte.
– A, aha, spun, care va să zică altă simplificare!
S-a uitat lung la mine, nepricepând ironia.
Ies, trec prin pasaj, pe partea cealaltă constat că cele două scări spre stânga (partea cu Trezoreria) tot nu sunt date-n folosinţă, urc pe una din scările spre dreapta, admir şantierul şi el cu ceva etate de-acum din faţa Halei Centrale, ajung la Trezorerie, plătesc, în cele din urmă, restanţa către CJP.
Ies, îmi aprind o ţigară şi… mă străfulgeră o idee, o explicaţie genială a acestor multiplicări ale drumurilor pe care trebuie să le facă cetăţenii pentru a-şi plăti dările. Nu cumva?… Oare nu cumva toată această punere pe drumuri a cetăţenilor ţării nu-i altceva decât una dintre măsurile guvernanţilor luate în cadrul unui program complex de combatere a obezităţii devenită îngrijorătoare pe plan naţional? Încă acum mai bine de doi ani, ProTV a dedicat o întreagă emisiune din „România, te iubesc” obezităţii ca „boală naţională”, făcând haz de necaz: „România urcă în sfârşit pe un podium european! Locul trei în Europa în clasamentul supraponderalilor nu este însă o performanţă demnă de invidiat.” Chiar recent, apoi, am putut afla că lucrurile nu s-au îmbunătăţit, ci dimpotrivă: „Unul din trei români (34%) e supraponderal, iar aproximativ un sfert (20%) suferă deja de obezitate, relevă un studiu dat publicităţii miercuri” (13 iunie 2013, www.ziare.com). Şi că România a devenit o „ţară cu greutate: avem 200.000 de tone de exces ponderal”!
Păi, dacă aşa stau lucrurile, naţiunea trebuie neapărat pusă pe drumuri, pardon: în mişcare! Iar în privinţa asta aş mai avea şi eu niscaiva idei: ce-ar fi ca Primăria şi Poliţia Rutieră din Iaşi să-şi ia în sfârşit în serios treaba şi să rezolve odată jungla automobilistică din oraş (din centru în mod special): maşini mai haotic parcate ca în „dulcele târg” parcă n-am văzut nici măcar la Bucureşti! Ştiu, şoferul generic ar vrea să-şi tragă maşină fix până-n faţa instituţiei în care are treabă – dacă s-ar putea, ar urca cu ea până-n faţa biroului la care trebuie să ajungă! Cum nu poate, parchează pe unde apucă, pe trotuar, pe zebră, pe spaţii (foste cândva) verzi, mă rog: pe unde poate – doar-doar să nu fie nevoit a parcurge mai mult de 50 de metri pe jos.
Apoi, ce-ar fi ca edilii noştri, ocupaţi momentan (printre altele) până peste cap cu FIE, să-şi spună şi ei: să FIE trotuare bune peste tot, să FIE piste adevărate pentru biciclişti (nu asemenea celei de la Podul de Piatră până-n Tudor, din start o struţocămilă), pe scurt: să FIE naibii o infrastructură care să invite oamenii la mersul pe jos ori cu bicicleta, să FIE, adică, o plăcere să umbli prin oraş fără maşină!
Chiar aşa de greu o fi să creezi o infrastructură urbanistică sănătoasă din toate punctele de vedere (de la cel economic până la cel ecologic) şi integratoare pe deasupra, deci una care să satisfacă necesităţile şi aşteptările tuturor locuitorilor?
Michael Astner este poet, traducător şi publicist
Publicitate și alte recomandări video
Îți recomandăm
