Cocktail erotic & hologramele lui Bogdan Ulmu

Izvorâtă dintr-un prea plin existenţial, poezia lui Bogdan Ulmu poartă încorporată în ea urmele multiplelor meserii, profesiuni de credinţă şi hobby-uri practicate de protagonist de-a lungul şi, mai ales, de-a latul vremii.

Bogdan Ulmu este un autor prodigios: bilanţul său auctorial numără peste 3.800 de lucrări publicate (dintre care 1.400 de specialitate); peste 25 de cărţi, circa 150 de spectacole regizate după autori clasici şi contemporani, peste 60 de scenografii; nenumărate scenarii de teatru şi film; casete audio & video etc., etc. Poetul Bogdan Ulmu a fost pe rând, regizor, lector şi apoi profesor universitar la diverse facultăţi, apoi redactor şef, secretar general de redacţie, redactor la mai multe ziare, edituri şi reviste din capitală sau din ţară, colaborator şi realizator de emisiuni pe teme culturale, dar şi gastronomice.

Nu e uşor să-l fixezi într-un anume timp şi un anume spaţiu nici pe regizorul, nici pe profesorul şi nici pe scriitorul Bogdan Ulmu. Personalitatea sa multiplă are capacitatea de a-ţi scăpa printre degete, făcându-şi simţită, prezenţa şi absenţa, deodată în mai multe puncte de cardinale, împânzite în peisajul nostru cultural. (Legat de latura oarecum ubicuă a personalităţii lui Bogdan Ulmu, aş putea nara, mai multe întâlniri cu gravul şi, totodată, simpaticul regizor, actor, scenograf şi scriitor, care, uzând de arta sa de esenţa magică, poate fi văzut în acelaşi timp montând un spectacol la Reşiţa, navigând cu săgeata albastră de la Iaşi la Vaslui, ca participant la festivalul umorului, lucrând de zor la editarea unei reviste de profil, preparând o budincă teleghidată cu sos de bere la Bolta Rece, după reţeta secretă a lui Sancho Panza, combinată cu cea a Veronicăi Micle etc., etc.)

Ca artist gastronom, Ulmu e un fantezist atroce, putând prepara la fel de bine un evantai de sosuri japoneze, dar şi pandişpanuri de fluturi, precum şi diverse mâncăruri franţuzeşti, coapte şi fierte la foc mic, cu mult humor, după metode tradiţionale româneşti, în care fantezia regizorului se îmbină cu arta scenografului obişnuit să monteze prânzuri pantagruelice, în care ciorbele de burtă se revarsă din pălării, iar prăjiturile, amestecate cu cărţi de tarot şi cu şampanie, se scurg din poşete şi pantofi. Desigur, arta culinară a lui Bogdan Ulmu are ca model, în zilele de frupt, când baierele pungilor se umflă şi poftele se încing, pictura lui Giuseppe Arcimboldo şi Dali, iar în zilele de post, când în organism până şi visele erotice se diluează, îmbrăcând forme abstracte, pictura muzicală a lui Kandinsky, suprematismul lui Malevici şi cubismul lui Paul Klee, combinate cu halucinaţiile lui Flămânzilă, Păsărilă şi Setilă haşuraţi de Creangă în Harap Alb…

Visul secret al lui Bogdan Ulmu, în materie gastronomică, are la bază realizarea unui perpetuum mobile sub forma unui cuptor cu microcip-uri, ce ar funcţiona în vid, alimentat de particule divine, în care bucatele, începând cu antreurile, continuând cu ciorbiţele, fripturile, sarmalele şi terminând cu desertul, să se realizeze de la sine, în funcţie de dispoziţia lăuntrică a clientului, de visele sale nocturne, dar şi de hachiţele sale, prin intermediul unui medium sensibil la vibraţii astrale, dar şi la sucurile gastrice şi biliare, conţinute în fiecare literă a alfabetului latin şi celui chirilic. Când rămâne în pană de inspiraţie, prestidigitatorul gastronomic Bogdan Ulmu nu se pierde cu firea, ci ca un adevărat maestru al artei culinare, consultându-şi ceasornicul de argint şi punându-şi în funcţiune gramofonul, îşi prepară un cocktail erotic. Înarmat cu un barbişon de hidalgo şi polonic de silicon, Bogdan Ulmu, un hidalgo desprins din poemul ursachian Tripticul termenilor sau încercarea asupra cuvintelor ce caută, ”în zoile chioare ale vorbăriei, ”o formulă spre dezlegare tuturor misterelor”, urmărind cu atenţie cum cuvintele şi umbrele, desprinse dintr-o tăcere asurzitoare, se scurg odată cu secundele în recipiente şi alambicuri, pentru a alcătui esenţa secretă. Apelând la diverse subterfugii, Bogdan Ulmu o găseşte, alteori nu. De fiecare dată, nemulţumit de încercarea sa, el murmură cu înţelepciune în barbă: ”Nu te-am căutat niciodată, Ema,/şi te-am găsit./ Nu ştiu dacă-i bine că nu te-am căutat,/ ori că te-am găsit, Hedda…// Oricum, totu-i ireversibil:/ să aşteptăm, cu bărbile din ce în ce mai lungi,/ deznodământul,/ Michaela….// Şi ca totul să nu pară trist,/ şi noi să nu părem deplasaţi,/ să fumăm, / Nataşa,/ ţigări din foi de/ porumb/ şi să ne-mbătăm cu sfeclă distilată,/ ca-n copilărie,/ Erica…// Oare te-am găsit… deşi nu te-am căutat niciodată?!// Tu să-mi spui adevărul,/ Krimhilda!” Krimhilda însă nu-i poate spune adevărul şi, chiar dacă i l-ar spune, nimeni nu l-ar auzi, căci în Grădina deliciilor lui Bogdan Ulmu, ca şi în cea de Forme a lui Mihai Ursachi: ”Târgoveţii beau ţuică brează/ la Bufetul Eneida,/ iar fanfara intonează/ Marş din opera Aida”, producând o larmă îngrozitoare.

Ca poet, Bogdan Ulmu e un ludic incurabil, dublat de un fantezist sentimental. Scriind poezie, Ulmu încearcă să-şi dea la o parte masca sa regizorală intrând în pielea unor personaje, pe care le parodiază până la caricatură. El e pe rând Hamlet, Rică Venturiano, Othello, Cetăţeanul turmentat, Don Quijote, Sancho Panza, Pantalone, dar şi Romeo, coborând pe o scară de mătase din balconul Julietei direct pe scena teatrului de marionete, diriguit de Ioan Holban şi Oltiţa Cîntec din Iaşi. Ca personaj liric, Bogdan Ulmu joacă rolul unui cuceritor de inimi grav, tandru, uşuratic, dar şi visător, pentru care ironia şi autoironia constituie arme de apărare în faţa ”slăbiciunilor” sexului frumos. Deşi în viaţa cea de toate zilele regizorul, ca şi poetul, de altfel, e un om cât se poate de riguros, viaţa sa sentimentală e răvăşită de tot felul de vise şi năluciri: ”E vraişte în visele mele, iubito,/ fiindcă apari în ele dureros de rar,/ în timp ce fel de fel de figuranţi deţin roluri principale…/ Nu ştiu cine face distribuţia în visele mele (oare Young, oare Freud?! n.n.)/ dar ăla (regizorul adică, n.n.) ori te divinizează,/ ori mă urăşte – / de mi-e şi frică să adorm.” Regizorul viselor lui Ulmu e, probabil, îndrăgostit şi el de aceeaşi protagonistă. De aceea e parcimonios cu apariţia ei pe scenă. Pentru a aprinde focul iubiri şi mai mult, el o trimite rar pe scenă. ”Poate cred unii – exclamă dureros poetul – că-mi ajunge să te am în realitate.”  Nu, nu-mi ajunge, spune el, vreau să te posed şi-n vis. De ce? Din simplu fapt că ”tu nu poţi fi doar reală!”. Căci realitatea nu poate suplini visul. Idealul iubirii e o fiinţă hibridă, care trăieşte mai mult în lumea ireală a viselor, decât în cea reală. De aici şi rugămintea poetului: ”Regizorul nevăzut al onirismelor defecte: (tu, Freud, tu, Jung, sau oricare altul, n.n.)/ trimite-mi-o în rolul principal,/ fără dublură,/ cu o reprezentaţie de-o noapte,/ să mă pot apuca, iarăşi, de trăit, în somn”. Ca în poezia Către Hypnos a lui Nichita Stănescu, unde fiinţele trăiesc în somn, pentru că numai în vis ele trăiesc ”cu tot trupul deodată” şi îşi percep forma primordială, Bogdan Ulmu visează şi el la o lume bântuită de somn. Numai că la el somnul nu poate supravieţui fără luminile rampei, fără actori şi fără regizorul specializat în producerea halucinaţiilor onirice. Pentru a alcătui un tot, desigur, în fiinţa umană diurnul trebuie să se îmbine cu nocturnul. Raţionalul cu iraţionalul, iar visul cu realitatea. În fond, fiecare visează să-şi regăsească, fie şi în somn, partea lipsă a fiinţei sale, de care pomenea şi Platon, pentru a alcătui un întreg. Unii caută această parte în realitate. Alţii, precum, Bogdan Ulmu, în vis. Pornind de la aceste aserţiuni, putem trage concluzia (la care a ajuns, cândva, şi Florin Faifer) că rugămintea visătorului Bogdan Ulmu articulată, desigur, cu cuvinte mai vulgare, se rezumă la invocaţia rostită de Eminescu în Oda în metru antic – ”pe mine mie redă-mă”. În realitate, ca şi în vis, chipul iubirii sale e o himeră concepută sub formă de matrioşcă, frumos ornată din condei, goală pe dinăuntru, ”plină pe dinafară”, un adevărat carusel de nume şi de chipuri, menit să ascundă în mişcarea sa halucinantă tocmai imaginea iubitei ideale, a iubirilor sale mai mult sau mai puţin fictive, consumate fie la lumina refectoarelor, pe scenă, dincolo de decor, în sala de spectacole, în culisele teatrului, dar şi pe scena noastră literară sau în viaţa cea de toate zilele, în chilia sa, unde se rătăcesc ”îngeri cu mască”, punându-l la grea încercare pe poet.

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist