Coliviile cu cărţi

Deşi la început păreau mai curând nişte ciudate colivii uriaşe, chioşcurile cu cărţi au devenit repede parte integrantă a peisajului străzii Lăpuşneanu. Ele se află într-un perimetru delimitat de biserica Banu, clădirea Telefoanelor, ruinele cinematografului Tineretului, Policlinica Stomatologică. Poziţie ideală în raport cu cafenelele din imediata proximitate: te aştepţi, nu-i aşa, ca trecătorul să se oprească în faţa unui chioşc, să aleagă o carte, să se aşeze la o terasă, să se cufunde în lectură sorbindu-şi berea ori cafeaua şi ridicând din când în când ochii de pe pagină ca să contemple spectacolul străzii. Dar cum nu trăim în cea mai bună dintre lumile posibile, o astfel de situaţie este cu totul rarisimă: obiceiul lecturii la cafenea s-a pierdut şi doar patronul de la Cafeneaua veche oferă clienţilor ziarul pe care curierul îl aduce dimineaţa la prima oră (nu spun ce ziar ca să nu mi se reproşeze că fac publicitate mascată…).

O „radiografie”, fie şi sumară, a cărţilor propuse ipoteticilor cititori este, cred, instructivă. Pentru cineva din generaţia mea operaţiunea are şi o componentă – cum să-i zic? – „sentimentală”, pentru că multe cărţi sunt din anii ’70 – ’80, ba chiar şi mai dinainte. Începuse, mai ales după 1980, goana după cărţile bune, pe care le puteai achiziţiona fie „la pachet” (laolaltă cu nişte cărţi fără nici o valoare pe care le aruncai de îndată la coş), fie „pe sub mână”, prin bunăvoinţa – nu întotdeauna dezinteresată – librăresei. Sigur, criteriile ce defineau o „carte bună” erau relative. Văd acum expuse la chioşcurile de pe Lăpuşneanu exemplare din Shogun pentru care pe atunci mai că se făcea moarte de om. La fel de căutate erau (scuzaţi abrupta asociere) scrierile savante ale lui Mircea Eliade, considerate „investiţii” sigure de către persoane care nu aveau nicidecum pregătirea intelectuală să le înţeleagă. Iată că acum respectivii şi-au desfăcut bibliotecile şi au vândut tratatele de istoria religiilor pentru câţiva lei. Repede par să intre în circuitul anticariatelor cărţile lui Culianu, acestea tipărite după 1990. Ce mai vedem expuse în spatele pereţilor de sticlă ai chioşcurilor? Dicţionare de toate felurile, străine (Larousse, Hachette etc.) şi româneşti, manuale de limbi străine, manuale de istorie literară; volume din seria Hegel, aceea la care principalul traducător a fost D.D.Roşca; volume din seriile Cehov (cu coperţile gri), Gogol (cu coperţile roşii) apărute în vremea când încă mai exista editura Cartea Rusă; Heidegger, Repere pe drumul gândirii (1988, traducerea Liiceanu – Kleininger) şi Epistolarul lui Liiceanu (1987), ambele, atunci, rarităţi mult jinduite; cărţi din admirabila colecţie de critică a editurii Univers (şi din colecţia Eseuri a aceleiaşi edituri); titluri din colecţia Globus, din colecţia Enigma; volumele, unul şi unul, din perioada în care Modest Morariu a fost redactor-şef la editura Meridiane, seria Biblioteca de artă, desigur, dar care publica şi cărţi fundamentale de istorie, semnate de autori precum Braudel, Duby, Chaunu, Ariès ş.a.m.d.; romane de Preda, Buzura, Breban, Bănulescu (chiar şi prima ediţie din superba Cartea milionarului…); cărţi cu finalitate pragmatică (tratate medicale, cărţi de bucătărie, ghiduri de tot soiul etc.); volume cu opere clasice, tipărite mai ales la editura Minerva care, după 1980, foloseşte hârtie tot mai proastă încât astăzi textul e aproape ilizibil; cărţi ştiinţifice (matematică, fizică, inginerie), acestea expuse de regulă pe peretele din spate, mai puţin vizibil, al chioşcului; şi cum să nu vibrezi când vezi tronând, peste un maldăr de cărţi serioase, un exemplar din Rahan, pentru care te dădeai este cap ca să-l găseşti şi să le faci o bucurie copiilor tăi; bineînţeles, te mai îmbie o sumedenie de cărţi recente, totul e să ai răbdare şi fler. Peste toate, e reconfortantă exuberanţa multicoloră a chioşcurilor, datorată în bună parte – s-o spunem cu mândrie locală – coperţilor romanelor de la Polirom.

Acumularea cărţilor în cele câteva chioşcuri de pe Lăpuşneanu îţi dă însă şi o senzaţie de vertij. Constaţi că ediţii care acum câteva decenii păreau extrem de preţioase stau şi îşi aşteaptă cumpărătorii, deşi costă sume derizorii, vezi că se tipăreşte enorm, că mulţi oameni cumpără cărţi şi, din varii motive, se debarasează de ele foarte curând, te întrebi dacă aceşti anticari improvizaţi (în sensul că au învăţat din mers meseria) reuşesc să-şi câştige decent existenţa, te mai întrebi dacă nu cumva acest talmeş-balmeş de cărţi vechi şi noi nu e în definitiv încă un  simptom al crizei lecturii. România e codaşă, cum bine ştim, la capitolul lectură şi la capitolul piaţă de carte. Statisticile sunt necruţătoare: un român cheltuieşte 4 (patru) euro pe an pentru cărţi.

Vor supravieţui coliviile cu cărţi de pe Lăpuşneanu? Greu de spus. Buchiniştii parizieni de pe malurile Senei sunt la locul lor, dar cei mai mulţi vând afişe, reviste ilustrate vechi, imagini cu Parisul etc. Clienţii lor privilegiaţi – milioanele de turişti care cumpără „suveniruri”. Cum nu cred că, într-un viitor previzibil, Iaşul va fi invadat de turişti, am îndoieli şi asupra sorţii micilor anticariate care, până una-alta, dau o notă de originalitate străzii Lăpuşneanu. 

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor