Corporaţiile şi bosonii de Pungeşti

Am reîntâlnit de curând un vechi amic. Înainte să devină ceea ce este – artist angajat sau propagandist artistic – cochetase oarecum cu filosofia. Mi-l amintesc mereu preocupat de câte-un subiect obscur, contradictoriu, greu de rezolvat. Avea un bun-simţ al perplexităţilor, îmbinând în doze potrivite seriozitatea şi umorul. Câte insomii va fi petrecut căutând să dezlege clasica dilemă a raţiunii speculative: „de ce mai degrabă ceva decât nimic?” Devenise chiar un fel de „specialist” în acestă problemă. Se legitima prin lecturi dintre cele mai sofisticate. Heidegger, bunăoară, îi venise repede în ajutor. Citise în cărţile germanului cum că doar metafizicienii şi teologii ar fi ştiut să folosească eficient „nimicul”; primii, veşnic îngrijoraţi de nimic, de neant, de ceea ce nu este; ceilalţi, explicând însăşi creaţiunea prin recurs la nimic.

În artă, crede amicul meu, lucrurile stau cam la fel. Câţi dintre artiştii de ieri sau de astăzi n-au găsit formula de succes din a valorifica şi expune mai nimicul? A încercat şi el, cu prisosinţă, pictând zeci de pânze albe, până a obosit. Publicul, aşijderea. Trebuia într-un fel să decidă. Ce e mai bine? Să facă sau să nu facă… nimic? Pricepuse cu precocitate sofismul dublei negaţii: a nu face nimic, prin conversie, înseamnă „a face”, a făptui ceva. Tocmai din acest motiv, a hotărât să se implice, să ia atitudine.

Nu era cauză la care să ezite a subscrie cu entuziasm: pacea planetei, încălzirea globală, topirea calotei glaciare, protejarea mediului, a stratului de ozon, a urşilor polari, focilor, balenelor, ţestoaselor, delfinilor, pinguinilor şi a tuturor speciilor în pericol. Se împotrivea, la noi, defrişării pădurilor, eutanasierii câinilor maidanezi, exploatării cu cianuri a resurselor aurifere de la Roşia Montană. Protestase, la Iaşi, contra tăierii nesăbuite de arbori la Ciric şi sacrificării teilor din centrul oraşului. Este un adversar nedisimulat al globalizării, al capitalismului sălbatic şi intervenţiilor corporatiste. Fusese la Pungeşti, deunăzi, alăturându-se ţăranilor în gestul lor disperat de a-şi apăra pământurile. Purta pe faţă „urme” ale bastoanelor dăruite cu generozitate de jandarmi. Nu regreta defel.

În privinţa Pungeştiului, eram cât se poate de curios. L-am întrebat dacă este firească răvrătirea sătenilor de acolo, câtă vreme aceştia – potrivit statisticilor – cunosc cea mai lucie sărăcie a Europei. De ce se opun cu înverşunare oricărei schimbări? Răspunsul primit m-a făcut să revizuiesc total prejudecăţile în privinţa activismului artistic şi temeiurilor sale. Gazele de şist – îmi şopti complice prietenul – sunt doar un pretext pentru ignoranţi. Cauza adevărată se află mai în „adânc”. Americanii sunt în căutare de bosoni.

Ce e bosonul? „Particula lui Dumnezeu”, bosonul Higgs, cel pe care l-au găsit savanţii în tunelul CERN, de la Geneva. Pungeştii vasluieni ascund, se pare, o uriaşă „pungă” de bosoni, vizată de rapacitatea firmelor străine. La ce ne-ar trebui, dacă i-am avea? Să ne gândim puţin… Tatăl ceresc a făcut lumea din nimic. Bosonul – o confirmă ştiinţa – a intrat în chiar reţeta creaţiei originare; el este asemenea unei divinităţi fără „coroniţă” sau a unui dumnezeu fără aură. Dacă l-am avea la îndemână, ne-am putea substitui Lui; am fi proprii demiurgi. Nu ar mai trebui să ne rugăm cuiva, ori să-i implorăm, în genunchi, ajutorul. Ne-am descurca, în sfârşit, „prin noi înşine”. Ne-am da singuri, şi bani, şi sănătate, şi fericire, şi noroc. Bosonul este Panaceul, remediul universal. Dacă l-am poseda, s-ar împlini visul de veacuri al românilor – să prospere fără a mai face nimic. Vă daţi seama pentru ce ne zbatem? Afirmarea propriei identităţi şi promovarea brandurilor autohtone. Nu! corporaţiilor. Da!cârnaţilor de Pleşcoi, puilor de Crevedia, magiunului de Topoloveni şi bosonului de Pungeşti. Totul pentru artă, totul pentru popor!