Crâmpeie din obârşii păgâne

Ţăranul, de pildă, nu prea e preocupat de strămoşi. Mai încolo de bunic, în cel mai bun caz străbunic, nu vrea să ştie. Intelectualul se interesează de obicei şi de ceea ce este mai încolo. Explicaţiile de adâncime ale acestei curiozităţi sunt greu de scărmănat. Să le lăsăm pe seama psihologilor sau a filosofilor de tot soiul.

Necazul este că omul din spaţiul carpato-danubiano-pontic nu prea are, în cele mai multe cazuri, cu ce-şi astâmpăra această curiozitate. Nu prea sunt documente despre strămoşi, toţi se află indefinit într-un fel de muzeu al satului imaginar. Dacă avem imaginaţie, bine de bine. Dacă nu – nu. Eu mă enumăr printre cei care apelează la imaginaţie. Altceva nu am.

Cum spuneam, este o „boală” a intelectualilor. „Genealogia are mai întâi interesul de a satisface o curiozitate legitimă. Nu înţeleg cum un om cult poate să n-aibă această curiozitate”, spune savantul I.C. Filitti. Cum se ri­di­că omul care are o anumită si­gu­ra­nţă materială, astfel el devine preocupat de strămoşi. Sunt bombardat şi eu, din proprie voinţă, dar şi din voinţele altora, cu cerinţe, să fac o genealogie a familiei mele, a familiei noastre. M-a enervează uneori chestiunea asta şi m-am gândit să fac una mai mult comică. Pe urmă am renunţat. Deocamdată. În ge­neral, nu prea mă interesează să studiez documente, să dibuiesc prin arhive. Mă trag dintr-o familie de ţărani. Nu sunt documente, este exact cazul lui Marin Sorescu, care are o poezie „Muzeul satului” – acolo sunt strămoşii. Nu o să găseşti ca la fa­mi­liile englezeşti arborele genea­lo­gic de la Ludovic sau George al nu ştiu câtelea.

Aşa că de ce să nu pornesc chiar de la obârşii? Şi voi porni chiar de la obârşii, de pe când strămoşii protoumani cu fruntea teşită au apărut pe valea Tomeştilor, cum a găsit urme moş B. în grădină, când s-a apucat cu fiii şi ginerii de săpat „de două hârleţe”, ca să sădească viţă-de-vie. Şi hop! se surpă pământul într-un loc sub tăişul hârleţului lui B., dând la iveală o groapă pitită sub nişte vechi rădăcini putrezite. Gândeau să fie vreo cămară şobolănească de provizii. Când colo dau de un gropan umplut cu o duzină de oale şi ulcele cu dungi roşii, ondulate. „Ia vezi, măi, Culiţă, n-a fi ceva de băut în ele? Că tot te mănâncă gâştereaţa pe tine.” Dar n-au găsit nimic pentru gâştereaţa lui Culiţă. Oalele erau sparte sau umplute cu nisip şi lut galben.

Iară într-un colţ al gropanului, ooo! un cuptor din lut ca la bunica, numai că mai risipit. Aicea-şi făceau turtele omuleţii strămoşi, adunaţi toţi grămăjoară în jurul cuptorului. Era pe când omuleţul începuturilor nu se deosebea de familia lui ce era toată grămăjoara în care trăia, deci, pe când tot pâlcul de omuleţi era chiar „eul” său, iară el însuşi – ceata întreagă, pe când cel de azi era cel ce trăise demult, pe când acel de demult era anume acela de azi, pe când cel mort şi cel viu erau tot una, iar muritul avea trebuinţele viului, iar omuleţul strănepot credea cu tărie că este omuleţul străbunic, de care vorbea întotdeauna cu „eu”. Ei, de la acest omuleţ, numit în cărţi hominid, vreau să pornesc eu… Uite-l, îngrămădit în pâlcul de alţi „eu” lângă focul din cuptor: umăr la umăr, genunchi ciolănos lângă genunchi ciolănos, răsuflare grea lângă răsuflare grea. Sau uite-l: Neanderthalianul butucănos păşind aplecat pe străvechea, mumificata, păduroasa şi tainica vale a Tomeştilor. Uite-l, îngheboşat, cu părul aspru, mozolindu-şi buzoaiele dăbălăzate şi mânuind coasa de lemn cioplit prin peticul lanului de secară sau de hrişcă dintr-un luminiş: Hâââş-hâş, hâââş-hâş, hâââş-hâş! Şi simte cum soarele topit al amiezii se scurge pe pământ, în sudoarea de pe faţa lui. Se uită în sus şi vede nişte păsări libere plutind în înaltul cerului. Şi începe să ăuiască asemeni lupului: Auuuuu! Apoi apucă din nou coasa din lemn cioplit şi reîncepe să prăduiască prin secara în pârg: Hâââş-hâş, hâââş-hâş, hâââş-hâş!

Aşa trebuie să fi fost! Încolo e cum zice Sorescu în poezia mai sus pomenită: „Din viaţa acestor oameni/ Lipsesc mai multe secţii,/ Iar altele, cum ar fi/ Bunăstarea materială, fericirea şi norocul/În istorie,/ Sunt slab reprezentate.(…) Vizitatori,/ Nu atingeţi sărăcia şi tristeţea/ Aflate-n muzeu./ Sunt exponate originale,/ Ieşite din mâna, din sufletul şi din rărunchii acestui popor/ Într-o clipă de încordare şi spontaneitate/ Care a durat/ 2000 de ani.”

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist