Cu cineva în transă nu ai nicio şansă

Şi-am mai sharuit un articol semnat de Cristian Tudor Popescu („Simo cu sine – marea finală de mâine", republica.ro), care-n şapou avea ce-ar putea trece drept un catren simpatic:

„Simona Halep e acum/ un Hopa Mitică,/ nu se sparge , nu se strică/ şi-n picioare se ridică."

Apoi m-am dus într-o plimbare până-n oraş, iar pe drumul de-ntoarcere, cu gândul, desigur, la marea finală ce urma-nceapă, mi-am zis, printre altele, că sper să n-avem iarăşi parte de o „regie" de Hollywood. Adică ceva asemănător cu evoluţia meciului din sferturi cu Elina Svitolina (cel mai teribil meci feminin de tenis pe care l-am văzut eu vreodată!). N-a fost să fie – iar „regia" de Hollywood nu s-a mulţumit cu două răsturnări de seturi, ci a ales cu ochii-nchişi ca ele să fie ambele în favoarea furiei blonde şi tinere.

După finala de sâmbătă de la Roland Garros, atât am mai postat pe FB: „Cu cineva în transă nu ai nicio şansă!"

Evident, nu e singura explicaţie pentru înfrângerea Simonei Halep (25) în meciul cu Jelena Ostapenko (20). Dar rezumă cumva jocul adversarei care a părut o maşină de scuipat mingi, doar că n-o făcea ca la antrenament, ci îndeobşte cu peste 120 km/h, când în aut, când pe tuşa din stânga, când în aut, când pe tuşa din dreapta, când în aut, când pe tuşa de fund, când în aut, când în fileu, când în teren, când în aut.

Ca fapt divers, ştiţi care este viteza medie a forehand-ului letonei? 122 km/h – cu patru mai mult decât a lui Andy Murray!

Evident, am exagerat mai sus plasamentul la extreme al mingilor, dar senzaţia asta a fost – şi trebuie să fi fost şi a Simonei, de la un moment dat încolo. Anume din momentul în care balanţa dintre erorile neforţate şi mingile direct câştigătoare ale Jelenei Ostapenko s-a echilibrat. Cam de la scorul de 1:0 la seturi, 3:0 la ghemuri şi 40:0 pe serviciul letonei în favoarea Simonei. Atunci a început trecerea definitivă pe, cum a scris cineva în Gazeta sporturilor de ieri, killer mode a puştoaicei pur-sânge care-n ziua semifinalei (deci cu doar două zile-n urmă) a împlinit 20 de ani.

Mai pe seară, am revăzut parte din finală, anume fix de la scorul de 1:1 la seturi şi 3:3 la ghemuri în decisiv, deci după a doua revenire a Jelenei (de data asta nu de la 3:0, ci doar de la 3:1), când letona a avut parte de punctul de aur – momentul providenţial al întâlnirii care a înclinat definitiv balanţa.

Apropo de providenţă: Stefan Zweig, de-ar mai fi trăit şi-ar fi văzut finala, probabil s-ar fi apucat să scrie, după „Orele astrale ale omenirii", şi o carte cu „Momentele astrale ale sportului"…

Era, deci, 3:3 şi letona avea două mingi de break. Prima, Simona a reuşit s-o apere. A urmat alt schimb furibund de mingi. O minge lovită cu năprăsnicie (cum au fost de altfel lovite 99% dintre mingi de către Ostapenko) se-ndrepta cu peste 120 km/h spre autul lateral. Dar nu iese-n aut. Se loveşte năprasnic (cum altfel) de banda fileului, urcă vreo doi metri-n aer şi cade în teren. În terenul Simonei. Nu chiar pe tuşă – dar lângă, în colţ. Asta, aşa, ca să înţeleagă Simona în sfârşit (fie şi doar subliminal) că 10 iunie nu e ziua ei. Sorry, Simona, today is not your day, va fi murmurat madam Providenţa, un pic ruşinată c-a preferat să meargă pe mâna „regiei" de Hollywood (ce poate fi mai spectaculos decât victoria unei puştoaice pur-sânge care n-a câştigat vreodată un titlu WTA, care nu jucase vreodată în fazele superioare ale unui turneu de Mare Şlem, încă la prima ei finală de Mare Şlem?). Iar ca s-o mai consoleze un pic pe Simona, poate că i-a şoptit şi că, dacă se gândeşte bine, ea, Simona, a avut partea ei de noroc, momentul ei providenţial, atunci când a câştigat tiebreak-ul din setul doi cu Svitolina printr-o minge asemănătoare. Ce mai contează că aceea nu se-ndrepta spre aut (ca mingea Jelenei), ci spre un lung de linie poate tot câştigător? Nu mai contează. Tot noroc a fost. Mai puţin poleit hollywoodian, dar noroc.

Iar Jelena? Păi, aşa cum Simona va fi priceput măcar în subconştient că mingea aia destinată autului lateral era semnul sorţii că aici s-a decis câştigătoarea, Jelena Ostapenko va fi simţit şi ea că nu mai poate scăpa meciul acesta din mână. Tocmai avusese parte de al doilea dopaj major cu moral din meci, iar cu încrederea rotunjită la 100% a jucat următoarele două ghemuri ca în transă. Iar, cum ziceam, cu cineva în transă nu ai nicio şansă. Svitolina ştie ce spun (vezi setul la zero al Simonei, după punctul ei de aur)…

În fine, ştiţi care mi s-a părut cel mai trist gest de după finala de sâmbătă? Plecarea lui Ion Ţiriac. Şi-a părăsit bătrânul ăsta care preferă hoţii de la butoane proştilor din stradă loja şi-a plecat de pe arena Philippe Chatrier fără să mai aştepte festivitatea de premiere, aidoma unui jucător la bursă care cu câteva zile-n urmă tocmai şi-a cumpărat o droaie de acţiuni Halep, iar proasta asta de Halep ce face? Pierde, iar valoarea acţiunilor scade, în loc să crească!

Cât despre catrenul lui CTP – rămâne valabil. Nu trebuie să scoatem decât vocabula „acum".

Michael Astner este poet, traducător şi publicist

Publicitate și alte recomandări video