Curăţenie cu mucenici

De Cip IEȘAN

luni, 11 martie 2013, 02:50

5 MIN

* Când a făcut în curte, după datină, focul mare, pentru gunoaiele din gospodărie, Hanibal Lefter s-a gândit că e un bun prilej să renunţe la ciuveiele care ocupau magazia în care nu prea intrase (moştenire recentă de la bunelul, trecut în lumea cealaltă). Cât a căutat chibriturile a început să se ocupe şi de datina cu cele 40 de pahare de vin… Prevăzător, să nu bată multe drumuri, şi-a adus un taburet, pe care a aranjat un ştergar brodat, nişte peturi de doi litri frumos umplute (pe care scrisese cu carioca anul şi soiul), şerveţele şi pufuleţi cu arome. Primele trei pahare au fost de curaj, până a reuşit să aprindă ziarul, de la care au luat foc lemnişoarele. La paharul închinat memoriei celui de-al cincilea mucenic deja ardea prima scândură mai mare, din vechiul gard, putrezită şi plină de cuie…

* Satisfăcut, a mai pomenit doi martiri şi a mâncat doi pufuleţi. Fiind picanţi, i-au făcut sete, motiv pentru care i-a cinstit la foc automat pe Chirion, Candid şi Domnos, trei dintre mucenici, apoi s-a ridicat spre magazie. S-a întors după cinci minute, cărând un sac cu boarfe. A vrut să scotocească în el, dar a renunţat, pe motiv de praf; ca să-şi cureţe gîtul, i-a luat la rînd pe Isihie şi Ieraclie. Când se pregătea să-l dea de duşcă şi pe Evnichie, l-a sunat un cumătru şi a încurcat numărătoarea; ca să nu existe pricină de zâzanie între cei 40 de mucenici, i-a mai luat încă o dată, să fie sigur, pe Chiril, Sacherdon şi Teodul – nu de alta, dar mai bine cinstiţi de două ori decât deloc!

* Cînd s-a întors a doua oară din magazie avea în spate un cufăr mare, din lemn mâncat de cari, vechi, cu ferecături ruginite. A gemut "Văleu, şalele!" şi a intrat în casă, după alifie. Până când a găsit flaconul, s-a ocupat de Filoctimon, Severian, Meliton şi Aglaie. Soţia era plecată prin vecini, aşa că s-a uns singur pe spate şi s-a întors lângă foc. La mucenicul Eutihie şi-a dat seama că era unsuros pe mâini şi murdărise paharul cu alifie, deci s-a şters. Sisinie, Aghie şi Flavie au beneficiat de un pahar nou, cu picior, dintre cele primite la nuntă…

* Cheia cufărului lipsea; a luat un ciocan şi l-a deschis, că era putrezit. Înăuntru, cărţi vechi, legate în piele, de la străbunicul. Erau şi prăfuite, aşa că le-a rezolvat în foc pe toate, cu tot cu cufăr. Flăcările, înteţite, îi luminau faţa care se rumenise de la căldură şi de la Acachie, Ilie şi Leontie. Prin aer zburau file îngălbenite de vreme, din cărţi rare, cu autografele autorilor, scrijelite cu caligrafia de acum trei sute de ani. Zburau şi se îndepărtau, ca un stol de păsări ciudate…

* Jos, pe pământ, a venit rîndul lui Dometian, urmat de Evnichie şi Gaie. Magazia era spaţioasă: din ea au ieşit, pe rând, un pian cu coadă (tot de la străbunicul, om învăţat şi cu drag de frumos), un scrin de mahon, un gramofon cu pâlnie, o ladă cu plăci, apoi câteva tablouri mari şi grele, pline de praf şi pânze de păianjeni. Cu paharul închinat lui Teofil într-o mînă, a luat în cealaltă o cârpă cu gaz şi a şters primul tablou, să vadă ce se află zugrăvit. Nu erau nici cerbi adăpîndu-se la pârâu, nici felii de pepene, nu erau pisoi jucăuşi, rostogolind un ghem de lână, nici peisaj cu apus de soare peste şatră de conlocuitori, nici măcar o femeie goală, cum văzuse mai demult într-un album şi îi plăcuse. Erau linii aiurea, nişte pete de culoare care nu spuneau nimic – cu siguranţă, picturile fuseseră aruncate acolo de ruşine!

* Focul se vedea de la kilometri, corzile pianului se auzeau pleznind de la căldură, iar de pe pânzele marilor pictori abstracţionişti ai începutului de secol XX uleiul sfârâind se scurgea la fel ca vinul din paharele închinate lui Xantie, Aetie, Valent şi Claudie. La ultimul transport, Hanibal se clătina vizibil. Mai bine zis, dacă n-ar fi scos din magazie un cilindru mare şi ruginit şi nu s-ar fi sprijinit în el la fiecare pas, ar fi căzut în nas. Dacă n-ar fi existat mucenicii Ecdit, Gorgonie şi Prisc, să-l ajute, n-ar fi reuşit să-l zvârle deasupra rugului. Magazia era, acum, curată, mai trebuia niţel dereticată. În timp ce îi cinstea pe Valerie şi Hudion, Hanibal se uita la foc (de fapt, vedea două, care se apropiau şi se depărtau, de parcă ar fi fost vii). Mai văzu doar cum, într-o fracţiune de clipă, cele două focuri se transformă în doi sori uriaşi, apoi se lăsă liniştea…

* În jur era plăcut şi nu mirosea a fum, ci a ceva nemaiînchipuit de frumos. Triluri de păsărele se suprapuneau peste armonii corale care mângâiau sufletul. Mici norişori veseli şi luminoşi pluteau. Un bătrân blajin, cu barbă lungă şi albă, se ivi dintr-unul: ţinea în mână o cheie mare, iar în spatele lui se vedeau nişte tineri. Unul dintre ei făcu un pas în faţă şi-i spuse:

– Bine ai venit, Hanibale! Noi sîntem mucenicii! Dar nu toţi patruzeci! Cîţiva sunt supăraţi pe tine, de-aia n-au venit să te întâmpine, că pe ei nu i-ai cinstit!

* Pe 1 august 1943, Jefferson Swobinszky, pilot american de B-24 Liberator, s-a întors cu aparatul destul de avariat la baza din Libia, după un raid deasupra unui oraş românesc, Ploieşti. A raportat că o bombă, scăpată pe traseu, n-a explodat, mama lor de producători de armament, care au semnat contract cu US Air Force! "Acum, na, care o găseşte, a lui să fie!", a mai spus el. Cu toate astea, a fost o bombă bună, care a funcţionat, chiar şi după 70 de ani; efectele exploziei s-au simţit cale de patru sate! În timpul scrierii acestui text, nici un mucenic nu a fost vătămat!