De la arhitectura spre literatura, in varianta lui Dutescu

Un pariu precum cel descris mai sus poate fi castigat numai daca iti selectezi bine ingredientele. In primul rand ai de ales intre un personaj central cu trasaturi de exceptie si unul care sa trasneasca a mediocritate. Oricum ar fi, important este sa il faci credibil si sa ai grija ca situatiile prin care il plimbi sa fie realiste; cititorul trebuie sa se regaseasca in ele, ba chiar sa creada ca i s-ar putea intampla si lui una ca asta. In al doilea rand, daca tot ti-ai propus sa ridici capul printre debutanti trebuie sa decizi daca vrei un discurs abrupt (sex, scandal, cuvinte grele, alea-alea…) sau cauti sa dozezi parametrii dintre parantezele precedente cu multa migala.

OK, acum, ca am creionat oarecum variantele posibile, haideti sa vedem cum procedeaza M. Dutescu.

Nu este nici o noutate, stiam deja, viata e grea

Uranus Park, in pofida titlului sau celest, nu are prea multe legaturi cu sferele inalte, este un roman tensionat si al naibii de bine ancorat in mundanul dambovitean. Sa ne intelegem, eroul principal e infipt pana la gat in realitatea anilor 2000 de pe la noi. A plecat de jos, e destept, munceste enorm si vrea „sa se ajunga“, in sensul in care isi doreste sa iasa din turma. Iar pentru asta e dispus sa faca o multime si ceva de sacrificii. Va suna oarecum cunoscut? Daca nu va recunoasteti, atunci sigur ati mai vazut oameni din astia si, probabil, ati remarcat cat sunt de inversunati si de chinuiti. Da, este greu sa razbati. Caci drumul pana dincolo de conditia medie al celor cu origini modeste nu a fost niciodata simplu.

Cam despre asta ar fi vorba, pe scurt, in carte. Si, pentru a suna mai convingator, relatarea la persoana intai reprezinta alegerea corecta. Horia, caci asa se numeste personajul lui Dutescu, adica un tanar arhitect din capitala originar din Calarasi, trece prin suferinte dupa suferinte pentru a-si binemerita un loc in liga superioara. Dar a ocupa un scaun, fie el si marginal, la masa celor bogati nu este la indemana oricui. Asta presupune sa iti testezi limite de toate felurile, pornind de la clasica rezistenta la stres si la nesomn, trecand prin mizeriile patronilor si ale sistemului corupt si infect si ajungand la disconfortul fata de tine insuti.

Exercitiu de compozitie

Pentru ca toate cele descrise mai sus sa alcatuiasca o poveste rotunda, captivanta, cu cap si coada, este necesara o tehnica bine pusa la punct. Trucurile naratologice folosite de autor sunt viabile si se leaga. To do list-urile presarate din loc in loc asigura ruperile de ritm si tensionarile cuvenite, la fel ca si scrisorile, mail-urile, sms-urile, reveriile sau rugaciunile. Tehnic vorbind, lucrurile chiar se incheaga, desi sunt momente in care ai impresia ca amanuntele legate de business si de coruptie sunt dezvoltate poate cam mult. O fi insa doar inca o manifestare a tolerantei scazute a cititorului la etalarea in detaliu a mizeriilor unui sistem stiut in general ca fiind defectuos. Compenseaza insa cu succes personajele secundare, dar nici pe departe minore. Sigur veti gasi vreo doua, poate chiar trei, pe care le veti considera fascinante. Si, mai mult decat atat, privind in jur le veti gasi ilustrari pefecte. Sunt cateva modele de personalitati puternice, dar cu probleme, cu care sigur ati avut de-a face.

Intorcandu-ne la erou, incercarile prin care ii este dat sa treaca pana la a pune mana pe lana de aur a castei careia se straduie sa ii apartina nu sunt nici putine si nici usoare. Are metodele lui de a le face fata, una dintre ele fiind aceea de a injura mult si cu sete. Este om.

Finisaje cu parental advisory

Insa alcatuirea povestii, imbucarile partilor sale componente, solide sau nu, tine doar de arhitectura romanului. Trecand la finisaje, ajungem la partea stilistica a constructiei, la fatada, adica acolo unde impresia artistica poate sa bata functionalitatea. In cazul de fata nu o concureaza, ci o completeaza prin cursivitate si naturalete. Relatarile nu sufera de pretiozitate, dar nici nu le lipseste o anumita eleganta, dozata cu masura. Discursul frust despre necazuri si cel ingenuu, referitor la bucuriile simple ori mai elaborate, dar si „derapajele“ mistice ale personajului principal reusesc sa sune bine si cursiv. Fraza e articulata si coerenta, seamana al naibii de bine cu ce auzim in jur.

Si, uite asa, ajungem la limbaj, moment in care (explic imediat de ce!) ma simt dator cu niste avertismente. Asadar, pentru retinele sensibile, care suporta mai greu acele cuvinte care incep cu litera „p“, precizez ca frecventa lor nu este neglijabila, insa nici plasarea lor nu este alandala. Ca sa ne intelegem, cuvintele si expresiile licentioase isi gasesc locul cam cu aceeasi densitate cu care le intalnim de indata ce ridicam ochii din carte si binevoim sa ne deschidem urechile.

Revenind la oile noastre, putem incheia discutia concluzionand ca M. Dutescu are un simt sanatos al frazei si ca o face sa mearga fara scartaituri, inclusiv cand aceasta include cuvinte din periferia vocabularului. Iar lucrul acesta este posibil nu doar pentru ca nu le foloseste in mod gratuit, ci pentru ca pur si simplu simte foarte bine limba romana si nu sufera de nici o nevoie de a literaturiza in exces.

Un debut bun la fel

Una peste alta, Uranus Park este o lectura greu de ocolit pentru amatorul de literatura romana contemporana care vrea sa vada o reflexie corecta din punct de vedere estetic a caznelor aspirantului la patura mijlocie a Romaniei anilor 2000. Contextul definit de o anumita industrie si o anumita profesie (real estate si, respectiv, arhitectura) este fortuit; asta e, aici se afla zona de competenta a autorului. Extrapolarile nu sunt doar la indemana, ci si functionale. Iar morala amara o stim cu totii dinainte: este necesar sa mananci tone de rahat, sa muncesti ca spartul si sa iti pazesti spatele in permanenta, dar nici macar asa nu ai garantia ca te scoti. Toate aceste eforturi la limita suportabilitatii si a alienarii, extrem de deranjante pentru respectul de sine, devin perfect inutile fara un dram de noroc. Si, in asteptarea acelui noroc, care poate veni sau nu, te simti dator sa faci tot restul. Nu este o win-win situation, caci atat in caz de esec, cat si in caz de „succes“ pierderile nu sunt nici mici, nici putine. Dar asta nu reprezinta nimic nou nici sub soare si nici in literatura.

Meritul si, totodata, ghinionul autorului il reprezinta faptul ca face sa sune bine si contemporan aceasta eterna poveste a tuturor celor inzestrati cu inteligenta si disponibilitate pentru munca peste medie, dar privati de filiatii si proptele favorabile. Este un merit pentru ca nu e putin lucru sa faci o carte buna pornind de la lucruri stiute de toata lumea: ca exista o mafie imobiliara si ca e greu sa te ridici cand esti copilul nimanui. Exista insa si un revers al medaliei pentru autor, caci facandu-si bine treaba, a comis greseala de a atrage suficienta atentie cu acest roman, astfel incat asteptarile pentru urmatorul vor porni foarte de sus. Ghinionul sau.

Zicand lucrurilor pe nume, un debut modest si oarecum promitator iti permite, ca prozator, o evolutie ulterioara mai simpla, pentru ca ai destul spatiu sa cresti. In schimb, aici vine partea proasta, un debut bun te obliga la un al doilea roman situat la cel putin acelasi nivel. Iar M. Dutescu stie asta, nu exista nici un motiv sa credem altfel. Important este ca un asemenea detaliu sa nu-l determine sa renunte, sa nu se replieze considerand ca a zis ce a avut de zis, adica si-a varsat amarul legat de profesie (e arhitect si lector in materie la Universitatea „Ioan Mincu“ din Bucuresti).

In sfarsit, intrebarea care survine in mod firesc lecturii acestui roman, stiind ca autorul are drept antecedente doua volume de poezie, este daca Uranus Park reprezinta doar un intermezzo in cadrul carierei sale de poet sau daca este punctul in care alege sa se exprime mai departe (si) ca romancier, daca tot a dovedit ca poate. Asadar, e de urmarit, in speranta ca nu am citit doar o estetizata varsare de fiere a unui insider, ci chiar un debut pe bune.

M. Dutescu, Uranus Park, colectia „Ego. Proza“, Editura Polirom, 2014