Caută 
1 MIN
Regizorul Ovidiu Lazăr îşi construieşte propriul scenariu teatral, plecând de la ”dicţionarul subiectiv” de cuvinte vii al lui Matei Vişniec – Cabaretul cuvintelor. Exerciţii de muzicalitate pură pentru actorii debutanţi. În mod paradoxal, nici unul dintre actorii Teatrului Naţional nu pare că ar debuta, dar teatrul devine pentru ei o suită de monologuri, un exerciţiu scenic profesionist. În schimb, regizorul face figura unei tentative, mai mult decât pe aceea a unui spectacol.
În primă instanţă cuvintele sunt interioare şi se află într-un raport intim cu oamenii ce le pronunţă, pentru a fi apoi antropomorfizate, devenind chiar cei ce le-au pronunţat, iar în cele din urmă exterioare, asocieri de semne în timp, cvasiobiectuale, formate din litere – atomii atâtor şi atâtor lumi imaginare. Cabaretul cuvintelor (Editura Cartea Românească, 2012) reuneşte în două părţi proze scurte având caracter poetic şi o încărcătură energetico-emoţională destul de puternică, putând fi valorificate şi ca dramaturgie prin monologurile şi dialogurile construite de autor. Dintre toate, Ovidiu Lazăr alege şapte cuvinte pe care le transformă în personaje: ”tandreţe”, ”inimă”, ”dorinţă”, ”caca”, ”vis”, ”speranţă”, ”târfă”, primele 8 scene (adăugându-se monologul mâncătorului de cuvinte) înşiruind efectiv câte o prestaţie actoricească, mai mult sau mai puţin izbutită, în funcţie de locul din spectacol (se începe dezlânat, pentru ca apoi să se mai formeze oareşice noduri scenice), abilităţi, inspiraţie.
Emil Coşeru, jucându-l pe autorul însuşi, deschide spectacolul, intervine în câteva momente şi îl încheie cu monologul ”Timp”, cu sonoritate puternică, plin de miez şi de emoţie. Excelent lucrează tânărul actor Andrei Sava, indiferent de postura scenică ce i se încredinţează. Horia Veriveş iese în evidenţă într-o intuitivă şi nonşalantă redare a ”mâncătorului de cuvinte”. Teatrul poetic avut în vedere în intenţiile regizorale este subminat de însuşi Ovidiu Lazăr prin şarjări (Petronela Grigorescu, Brânduşa Aciobăniţei), ironie, cinism, în fond luciditate. După un rol în care un actor e pus să facă disecţia cuvântului ”caca”, ca şi cum ar intona imnuri, în mod inevitabil ar trebui să îşi reconsidere locul în faţa sinelui şi a lumii. Are Ovidiu Lazăr nişte planuri privind devenirea actorilor pe care îi dirijează, însă acestea izbutesc mai mult sau, mai degrabă, mai puţin.
În continuarea celor 8 momente, se iese în scenă cu cuvintele porcoase în costum de cabaret, se încearcă un moment coregrafico-muzical (măcar dovedeşte că actorii ar putea face şi teatru actual) şi se dinamizează la scenă ”(Di)-(s)-cursuri politice”. Dintre fragmentele care problematizează se extinde scenic ”Rădăcini şi aripi”, numai că totul e prea previzibil. Cartea scrisă de Matei Vişniec la limita dintre genuri (liric, dramaturgic, proză) reuneşte în ordine aleatorie poveşti, dialoguri, cuvinte – personaje – stări de spirit care respiră, pulsează şi realmente performează. în spectacol, prea puţin din toate acestea. Regizorul este prolix, are foarte multe idei însă conceptele nu reuşesc să se coaguleze într-o compoziţie scenică.
Prin stângăcia montării avem argumente pentru a crede ca ar fi vorba de un essai scenic: reflectoarele sunt foarte uşor în urma apariţiilor scenice şi nu urmează un concept de light design, actorii se bazează mult pe propriile forţe şi nu se întrevede o intervenţie regizorală serioasă în lucrul cu actorii, de legătura dintre scene nici măcar nu are sens să mai pomenim, pentru că din start, dat fiind modul fragmentar, inegal în care e construit spectacolul, aceasta nu ar putea să existe nicicum. Soluţii regizorale există, însă într-o foarte mare paradoxalitate, ingenioase şi rizibile, neaşteptate şi previzibile. în acelaşi timp, stilul regizoral este acela al unui ”rebel fără cauză”, al unui avangardist fără avangardă, al cuiva într-un război ionescian cu toată lumea.
Exceptând scaunul şi pisica, mulajul scenic de proporţii constituind fundalul, amalgamând părţile corpului uman (o gură imensă sus; mâna stângă în relief spre mijloc, semideschisă spre un acord; ochiul din partea de jos, în spatele căruia se întrezăreşte fundalul) din primul act (selecţia cuvintelor care se autoprezintă) şi, odată mulajul despărţit în două laterale, constructele metalice alambicate servind drept cuşcă sau turn de fildeş al creatorului din următoarele momente pun în evidenţă un decor reuşit. La fel de reuşite sunt costumele. Dar scenografia plusată adânceşte contradicţiile deja existente între intenţii şi rezultat. Aşa-zisa muzică originală reuneşte silabe articulate ritmat, la început introduse în economia spectacolului nesigur şi noncoeziv, apoi aduse întrucâtva la un numitor comun cu restul.
(Cabaretul cuvintelor de Matei Vişniec, regia: Ovidiu Lazăr, distribuţia: Emil Coşeru/Domnul M.V., Rozana Mârza/Tandreţe, Brânduşa Aciobăniţei/Inimă, Andrei Sava/Dorinţă, Petronela Grigorescu/Caca, Andreea Boboc/Vis, Radu Homiceanu/Speranţă, Livia Iorga/Târfă, Horia Veriveş/Mâncătorul de cuvinte, scenografia: Andra Bădulescu, sound: Ciprian Manta, premiera 10-11 octombrie 2015, Sala Mare, TNI)
Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi cronicar de artă teatrală
