Despre creierul politic

Deşi nu sunt lingvist, mi-au atras atenţia, de vreo câţiva ani, cărţile unui (altfel, faimos) cognitivist de la Universitatea California (Berkeley), George Lakoff pe numele lui. Între (multe) altele, acest profesor a scris două volume, aş spune eu, excepţionale: Moral Politics/ Politica morală (1996, 2002) şi The Political Mind.Why You Can’t Understand 21st-Century American Politics with an 18th-Century Brain/ Creierul politic. De ce nu poţi înţelege politica americană a secolului XXI cu mintea cuiva din veacul al XVIII-lea (2008). Care este ipoteza de lucru a lui Lakoff în lucrările menţionate (complementare din punctul meu de vedere)? Ideologiile politice – în speţă, „stângismul” şi „dreptismul” – au o sursă cerebrală, neurală, ca să fim foarte exacţi din unghi conceptual. Mai precis, noi, oamenii, ne formăm ca indivizi prin prisma unor reprezentări mentale, izvorâte din felul cum realitatea înconjurătoare ni se revelă în mod gradual. Reprezentările depind, direct, de experienţele noastre particulare, de capacitatea cognitivă a fiecăruia în parte, de evenimentele cu care ne confruntă propriile destine. În funcţie de ele, creierul uman se dezvoltă, iniţiind ceea ce numim „procesul de maturizare”. Se înţelege că fenomenul diferă de la o persoană la alta, varietatea lumii reflectându-se, nemijlocit, şi în existenţele individuale. „Diferenţele” biografice (istorice, culturale, lingvistice, psihologice etc.) structurează construcţii neurale specifice la inşi sau la grupuri de inşi. Orice personaj (duplicat ori nu pe palierul comunităţii!) „îşi activează”, aşa-zicând, doar acei centri nervoşi legaţi necondiţionat de traiectoria vieţii sale.

Astfel, se naşte o hartă a creierului/ creierelor, cu dominante neurale, dominante ce creionează, după Lakoff, „metafore” şi „naraţiuni” existenţiale. În interiorul metaforelor/ naraţiunilor în cauză, încep să funcţioneze, alături de alte aspecte ale imaginarului, şi amintitele ideologii politice. Două (metafore/ naraţiuni), neîndoios, cu variante şi sub-variante reprezentaţionale, se impun la scară planetară, observă cognitivistul de la Berkeley: prima – „a tatălui autoritar” (the strict father model), a doua – „a părintelui afectuos” (the nurturant parent model). Nu e greu să le distingem semnificaţiile. „Tătucul” neînduplecat transmite ideea disciplinei, „mămica” blândă, dimpotrivă, sugestia toleranţei. În ambele cazuri, principiile semantice pot merge până la pragul excesiv – disciplină severă vs. toleranţă haotică. Un pas ne mai trebuie pentru a atinge esenţa teoriei lakoffiene: metaforele/ naraţiunile/ reprezentările menţionate constituie, pe planul imaginar şi, implict, neural, modele de guvernare. Sub impactul lor, indivizii îşi configurează organizarea societăţii şi devin, ca atare, fiinţe ideologice („se ideologizează” empiric, pas cu pas). Adepţii rigorii (care provin, de fapt, dintr-o metaforă a disciplinei, grefată pe o experienţă a autoritarismului) vor fi „de dreapta”, pe când cei ai flexibilităţii (ieşiţi din naraţiunea toleranţei – construite pe empirismul alegerii personale, neconstrânse de factori externi) se vor dovedi, invariabil, „de stânga”. Aşadar, atât conservatorismul, cât şi liberalismul derivă dintr-o arhitectură cerebrală, având rădăcini incontestabile în mediul neural.

Extrem de interesantă – fie şi prezentată succint – paradigma hermeneutică a lui George Lakoff, să admitem! Totuşi, cel mai mult îmi place subtitlul – o veritabilă măsură de siguranţă academică – pe care profesorul l-a dat cărţii sale din 2008: De ce nu poţi înţelege politica americană a secolului XXI cu mintea cuiva din veacul al XVIII-lea. Eu l-aş adapta puţin la spaţiul autohton: De ce nu poţi înţelege politica din Statele Unite ale Americii cu mintea cuiva din România. Într-adevăr, geografia mentalitară poate răsturna complet, la limită, demonstraţia strălucitului lingvist. Cum se vor fi asamblat, de exemplu, reţelele neurale responsabile pentru generarea „ideologiilor” (politice) la tinerii din ultimul sfert de veac moldo-vlah? Ce metafore dominante, ce naraţiuni centrale le va fi oferit lor viaţa, în arcul carpatin, în acest interval? Lupul a venit acum, mai mereu, în blană de oaie (ceea ce vrea să însemne că „tătucul” a jucat rolul „liberalului” neconcesiv) şi oaia s-a transformat, pe neaşteptate, în lup fioros (adică „mămica” duioasă s-a arătat, peste noapte, o conservatoare furibundă şi o autocrată irepresibilă). În plus, deopotrivă lupul şi oaia au jucat, cu un instinct al confreriei şi gregarităţii greu acceptabil la tipologii atât de opuse, în hora naţională a corupţiei. „Stânga” şi „dreapta” au ajuns noţiuni derizorii, iar „liberalismul” şi „conservatorismul” s-au suprapus până la anihilarea reciprocă. Ideologiile au intrat, inevitabil, în „moarte cerebrală”. Din perspectiva teoriei lakoffiene, însă şi a istoriei băştinaşe recente, aş concluziona deci, fără ezitări, că noi, românii, nu avem creier. Politic, desigur.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi