Caută 
4 MIN
\N
Formula „candidatului unic” al opoziţiei la prezidenţiale este utilă României doar dacă adevăratul substrat al negocierilor îl constituie guvernarea de după înfrângerea PSD.
26 mai. Primele rezultate oficiale încep să apară, dar cunoaştem deja exit-poll-urile cu o seară înainte. Se fac simulări cu locurile cuvenite partidelor, se stabileşte numele celor aleşi, deşi o bună parte dintre alegători în mod sigur n-ar şti să numească trei candidaţi de pe lista preferată pentru PE. Or fi fost aleşi Ponta, Antonescu, Johannis, Udrea sau Ungureanu? Unii ar putea să jure că da, însă mintea tuturor este fascinată de combinatorica politică pentru prezidenţiale. Deci, care este candidatul dreptei? Cine se bate cu Ponta? Aşa ne-au spus toţi: că, în funcţie de scorul europarlamentarelor, încep negocierile. Alea adevărate.
În realitate, liderii dreptei nu aşteaptă, ba chiar se gândesc cu o mare strângere de inimă la zilele de după alegeri. Întâi de toate, fiecare trebuie să ia în serios în calcul propria retragere. De fapt, potrivit teoriei candidatului unic al opoziţiei la alegerile prezidenţiale, ar trebui să fie cel puţin trei „sacrificaţi” din rândul liderilor de la PNL, PDL, PMP, FC, ca ideea să se concretizeze într-un proiect viabil. Pe scurt, o uriaşă demonstraţie de altruism, raţiune şi viziune după standardele probate de politicienii noştri. Probabil nici nu ar exista intenţia unor negocieri, dacă nu s-ar confrunta cu o anumită aşteptare din partea electoratului dreptei şi a societăţii civile de coalizare împotriva PSD. Liderii dreptei înţeleg că pot fi acuzaţi de ignorarea interesului naţional, că vor fi arătaţi cu degetul de judecătorii istoriei, fiindcă pot lăsa 10 ani România pe mâinile corupţiei şi la dispoziţia Rusiei. Aşadar, nimic nu-i împiedică să încerce interpretarea partiturii „am încercat să ne înţelegem, dar ceilalţi n-au vrut”.
Odată ajunşi în jurul unei mese, presupunând că toţi candidaţii, ieşind din tranşee şi uitând ura personalizată, se vor comporta exclusiv raţional, vor avea cam trei variante de lucru: candidat provenit din partidul care a obţinut cele mai multe voturi, fiindcă are cea mai bună infrastructură electorală; candidatul cu cele mai multe opţiuni de vot în prezent; candidatul cu cele mai multe şanse de victorie. Prima variantă va fi clară, celelalte un fel de ghicit în bobii sondajelor de opinie, dar nici una, luată particular, o cale sigură spre victorie.
În fapt, cine poate spune că un prezidenţiabil unic al dreptei este cea mai bună strategie electorală? Sondajele nu dau certitudini, lucrează cu o serie de proiecţii, scenarii, dar nu oferă o soluţie dincolo de obiecţiile tuturor. Fiindcă nu există un om cu şanse certe, capcana ar putea fi lansarea deliberată în ringul electoral a mai multor candidaţi, urmând ca fiecare să-şi demonstreze talentul în lupta cu PSD până la toamnă. Adică relansarea unei competiţii pe partea dreptei. Este extrem de riscant, fiindcă, inevitabil, candidaţii vor continua să se atace reciproc, urmărind să rupă din electoratul celorlalţi. O canibalizare reciprocă, în favoarea adevăratului adversar, Victor Ponta.
În definitiv, formula „candidatului unic” este utilă României şi merită discutată doar dacă adevăratul substrat al negocierilor îl constituie guvernarea de după înfrângerea PSD. Negocierea trebuie să aibă printre obiectivele sale nu atât ideea de candidat (fireşte, capital!) cât un program de guvernare, asumând clar câteva principii: întărirea statului de drept şi independenţa justiţiei, depolitizarea (deşi ea contravine spiritului coaliţiilor), reforma instituţiilor statului. În nici un caz, electoratul de dreapta nu-şi doreşte o armată de strânsură, cu lideri nenumăraţi, pusă să negocieze pe picior posturi, programe, principii, între turul unu şi turul doi al alegerilor prezidenţiale. Un talmeş-balmeş familiar, dar cu atât mai amar dacă se confirmă. Chiar şi în cazul unui câştig, nu va putea decât să reitereze binecunoscuta instabilitate politică a coaliţiilor guvernamentale ce eşuează lamentabil.
Să nu vă închipuiţi că PSD va sta impasibil, asistând la negocieri ca la un spectacol. Emisarii lui Ponta sunt demult cu telefoanele înfierbântate. În culise vor face tot posibilul să zădărnicească strângerea rândurilor opoziţiei, tentând politicieni şi partide cu parteneriate avantajoase sau intrarea la guvernare. Ispitele vor fi extreme şi, la cum îi ştim de oportunişti, o parte din ei sunt de pe acum dispuşi să se acomodeze cu realitatea unui PSD care va domina România.
„Astrograma” electorală arată că alinierea condiţiilor de succes pentru dreapta are o probabilitate foarte mică de reuşită, de aceea, pronosticul este mai degrabă pesimist. În urmă cu un secol, Petre P. Carp spunea că România era prea norocoasă pentru a avea nevoie de politicieni. Despre o asemenea conjunctură a destinului ei istoric ar fi nevoie şi în 2014. Acum sunt prea mulţi politicieni care lucrează împotriva unei ţări, ca norocul ei să izbutească de unul singur.
Îți recomandăm
