Educaţie şi autocenzură

Într-un articol recent („Cenzura şi autocenzura”, în Adevărul din 7-9 februarie a.c.), Nicolae Manolescu reia discuţia despre cenzură, stimulat şi de faptul că în ultima vreme au izbucnit mai multe polemici pe această temă (privindu-l, în Franţa, pe actorul comic Dieudonné, cu derapajele lui antisemite, iar la noi în legătură cu interzicerea temporară a părţii a doua a filmului lui Lars von Trier, Nymphomaniac). Manolescu observă, pe bună dreptate, că noi românii suntem sensibili la acest subiect, după atâtea decenii în care am avut de suportat cenzura comunistă. Dar nu se abuzează oare de principiul libertăţii de exprimare atunci când aceasta e înţeleasă ca libertate de a spune (de a scrie) orice? E o tristă realitate, notează Manolescu, faptul că spaţiul public este invadat „de o gândire imorală şi de un limbaj trivial”, încât ai senzaţia că nicio barieră nu există în calea „imposturilor intelectuale şi (a) josniciilor morale”. Criticul ajunge, în final, la o concluzie întrucâtva neaşteptată: consideră că cenzura trebuie legată de autocenzură (ceea ce nu s-ar fi întâmplat decât extrem de rar până acum) şi că asanarea climatului public s-ar putea realiza prin autocenzură, graţie educaţiei în şcoli (ceea ce ar implica, de altfel, şi o reformă radicală a învăţământului).

Sunt mai multe lucruri de discutat aici. În primul rând, atunci când s-a vorbit despre cenzura comunistă, ea a fost indisolubil asociată autocenzurii. Problema e că, spre deosebire de cenzură, care este oarecum „palpabilă” (liste cu opere artistice interzise, mutilări ale textelor etc.), autocenzura este foarte greu, dacă nu adesea imposibil de cuantificat. Dedublarea, fractura schizofrenică a individului, în cel mai înalt grad caracteristice societăţii comuniste, sunt (şi) o consecinţă a autocenzurii (Nicolae Steinhardt a scris rânduri patetice, tulburătoare despre autocenzura care schilodeşte sufletul). Prin autocenzură, creatorul colabora, în fapt, cu cenzura, încercând să-i anticipeze reacţiile. El putea face şi exces de zel suflând, cum se spune, şi în iaurt. Dar în definitiv, chiar un anume mod de a înţelege şi de a practica literatura, mizând pe aluzii şi trimiteri voalate, reprezenta tot o formă de autocenzură întrucât era consecinţa imposibilităţii de a spune lucrurilor pe nume.

Evident, altele sunt astăzi datele problemei. În absenţa cenzurii, ar trebui să fim ghidaţi de nişte coduri de – cum să le spun? – bună purtare şi bună cuviinţă, coduri nescrise, dar acceptate prin consens. Interdicţiile exprese sunt puţine (pornografia, rasismul, xenofobia) şi nici ele nu funcţionează întotdeauna cum trebuie. În rest, totul ţine de calitatea morală a fiecăruia şi abia aici putem vorbi de o accepţie diferită pe care o capătă conceptul de autocenzură. E limpede totodată că transgresarea normelor etice se poate face în diferite moduri şi sub tot felul de pretexte. Corneliu Vadim Tudor îşi acoperea josniciile publicate în România Mare pretinzând că ele sunt „pamflete”, adică, vezi bine, ar intra în sfera literaturii. O altă cale prin care cineva se poate sustrage exigenţelor unei societăţi civilizate este anonimatul. Caragiale a arătat – şi a exemplificat admirabil, în câteva texte pline de vervă – atracţia românilor pentru scrisorile anonime. Acestea au cedat locul – veacul înaintează! – postărilor pe forum unde, ascunşi în spatele unor pseudonime, se defulează şi îşi varsă fierea tot soiul de imbecili şi de frustraţi. Le place să trăiască în abjecţie, se hrănesc din răutate şi invidie.

În ce măsură educaţia ar putea fi o stavilă în calea grobianismului şi a  ticăloşiei, aşa cum crede (şi speră) Nicolae Manolescu, e greu de spus. Îmi vin în minte prea multe nume de nemernici care sunt oameni cu carte ca să nu fiu sceptic. Că sistemul educaţional e în suferinţă şi că şcoala ar trebui să-şi asume în mult mai mare măsură un rol formator e în afara discuţiei. Dacă nu ne îndoim de funcţia ei civilizatoare, nu înseamnă că ne iluzionăm cu gândul că poate realiza miracole. Depinde de noi, de felul în care controlăm codurile care reglează viaţa publică, să facem în aşa fel încât ticăloşii să fie cât mai puţin nocivi.