Caută 
4 MIN
Barcelona nu infirmă, ci confirmă ideea că o echipă de fotbal este altceva decât o colecţie de vedete înşirate pe un colier.
Penultimele rezultate ale Barcelonei au suscitat destule discuţii pe tema rolului antrenorului la o echipă de fotbal. De multă vreme se vorbeşte că o echipă mare, cu jucători de superclasă, n-are nevoie de antrenor. Fotbaliştii joacă singuri din talentul lor, iar antrenorul nu face altceva decât să îi alerge puţin pe dealuri (bineînţeles dacă vedetele acceptă), să-i mai ruleze la câte o miuţă şi să-i pună în teren în funcţie de adversar sau de dispoziţia fiecăruia. Nimic mai fals. O echipă cu multe vedete are mult mai multă nevoie de un antrenor capabil care să pună jucătorii în valoare.
Ani şi ani de zile s-a spus că Brazilia poate câştiga în permanenţă Cupa Mondială la noianul de superfotbalişti care îi produce. Ba mai mult, dacă s-ar permite la un turneu final să joace patru naţionale cariocas, cele patru ar susţine semifinalele şi finala. Numai că Brazilia a câştigat numai cinci ediţii ale Cupei Mondiale şi numai atunci când a avut un tehnician competent pe bancă. Realul galactic al deceniului trecut nu a avut nici pe departe vitrina de trofee aşteptată de la o echipă în care străluceanu Figo, Raul, Beckham, Zidane sau Ronaldo, tocmai pentru că Vicente del Bosque nu a fost decât "bunicul" de pe bancă şi nu un tehnician cu personalitate. Valoarea autentică a lui don Vicente s-a dovedit mult mai târziu, la naţionala Spaniei. Barcelona de astăzi a reuşit, în ultimele minute, să zdruncine această teorie. Guardiola a fost promovat din curtea proprie şi a cucerit Liga Campionilor cu prima echipă serioasă pe care a antrenat-o. O bună demonstraţie a faptului că "Pep", deşi lipsit de experienţă, este un mare antrenor. Guardiola a plecat, a promovat secundul Tito Vilanova şi schimbarea nu s-a simţit în jocul Barcelonei. Cu foarte puţine "sincope", jocul continua să meargă strună. Dar iată că a venit pe nepusă masă trista poveste a lui Tito şi la comandă a venit secundul secundului, Jordi Roura şi de-abia atunci măreaţa Barça a scârţâit din balamale după înfrângerea de la Milano şi cele două "clasicos" pierdute. Dar succesul strălucit din returul cu "rosso-neri", tot cu Roura, a dovedit că nu de pe bancă apare virusul. Oricât de "messianic" ar fi acest rezultat, creează nedumeriri. E nevoie de antrenor cu ştaif la o echipă ca Barcelona?
E nevoie de o precizare: în perioada de glorie a Barcelonei, Tito a fost mâna dreaptă a lui Guardiola. Jocul "extratereştrilor" n-avea cum să se schimbe, cum nu s-a schimbat nici când a venit mâna dreaptă a lui Tito. Defecţiunile echipei din ultima vreme vin tocmai de aici, că jocul a rămas neschimbat şi cu Guardiola, şi cu Vilanova, şi cu Roura. Este de la sine înţeles că în această perioadă Jordi Roura a ţinut în permanenţă cu şeful din SUA şi s-a sfătuit cu el în permanenţă. Însă jocul Barcelonei a început să fie citit de tot mai mulţi tehnicieni deştepţi care au găsit antidotul. Primul a fost Mourinho (pe vremea când era la Inter), apoi cvasi-debutantul di Matteo. Deocamdată, Barça a trecut hopul cel mare tocmai datorită unui antrenor neinspirat (Allegri de la Milan), dar problemele vor continua. Şi când "tiki-taka" va ajunge fatalmente "fumată", echipa de pe "Nou Camp" va avea într-adevăr nevoie de un antrenor deştept care să schimbe totul. Până atunci, maşinăria de pase merge strună.
Un alt aspect este acela că între Realul galactic şi Barcelona extraterestră nu există termene de comparaţii. Realul anilor 2000 (cu doar două trofee UCL la activ) nu era condus de Vicente del Bosque, ci de preşedintele Florentino Perez. Nu a fost clădit pe criterii fotbalistice, ci comerciale. Echipa era alcătuită astfel încât toate superstarurile adunate cu toptanul să joace, ca să nu se supere sponsorii. Nu este cazul Barcelonei. Xavi, Iniesta, Fabregas bat împreună mingea de când se ştiu, şi la echipă, şi la naţionala Spaniei, iar Messi a jucat chiar şi ca junior pe Nou Camp. Această formaţie s-a clădit în decursul anilor, punându-şi amprenta şi pe naţionala Spaniei şi, deşi doldora de vedete, Barça este o echipă sudată. Jucătorii se simt cu ochii închişi şi cei care nu s-au integrat, cum a fost cazul lui Ibrahimovic, au eşuat indiferent de cartea de vizită. Iată de ce în grădina de pe "Nou Camp" rolul antrenorului pare mult diminuat faţă de alte echipe cu bani mulţi.
În concluzie, Barcelona nu infirmă, ci confirmă ideea că o echipă de fotbal este altceva decât o colecţie de vedete înşirate pe un colier.
