Epoca Băsescu, la final

La 24 martie 1965, la ora 14.00, Republica Populară Romînă ( da, cu â din i) îngheţa pentru câteva minute. Tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, îmbălsămat ca Lenin şi purtat vitejeşte pe umeri de tovarăşii săi cei mai apropiaţi era depus la Monumentul Eroilor, după ce, timp de patru zile, aproape un milion de oameni ai muncii îi vizitaseră catafacul să-şi ia rămas bun, cu lacrimi în ochi, de la ultimul dictator stalinist al României. Când, în august 1989, Nicolae Ceauşescu făcea coperta celebrei reviste americane Newsweek cu tilul "The Last Stalinist" formularea era, dincolo de mesajul subliminal al termenului articulat, "ultimul", mai mult sau mai puţin metaforică. Ceauşescu pierduse deja un atribut esenţial al stalinismului: asasinatele în masă. Şi nici nu a mai avut parte de înmormântare publică. Ce rămânea din stalinismul românesc urma să se dilueze, pas cu pas, în următorii cincizeci de ani: monopolul partidului unic, odată cu Iliescu, rolul conducător al Partidului Comunist, odată cu Constantinescu, stigmatizarea monarhiei, odată cu ultimul mandat Iliescu şi regimul de putere personală, odată cu ultimul mandat Băsescu.

Dat fiind eşecul neaşteptat şi şocant al politicii de violenţă simbolică, de minciună şi manipulare, în spiritul propagandei de război, care a dominat spaţiul public în ultimii ani culminând cu recenta campanie electorală, graţie oficinelor de propagandă de esenţă stalinistă (chiar dacă sunt coafate în bizareria numită "capitalism roşu"), cred că am putea vorbi, totuşi, de ieşirea din ultimele rămăşiţe ale stalinismului. Un regim bazat pe crimă, ilegitimitate, partid unic, violenţă structurală, doctrină de extremă stânga şi, mai ales, pe concentrarea maladivă a puterii în mâinile unei singure persoane. Pentru că aceasta este adevărata miză a modernizării statului şi a garanţiei că pluralismul şi dezvoltarea pot continua: depersonalizarea puterii. De aici, cred, ar trebui să înceapă o analiză corectă, depasionalizată, a deceniului Băsescu în istoria recentă a ţării.

Adus de Petre Roman, imediat după Revoluţie, ca director în Ministerul Transporturilor, Traian Băsescu şi-a consolidat imaginea în mentalul colectiv plecând de la experienţa sa profesională de excepţie şi de netăgăduit. Ca director, ca secretar de stat şi apoi ca ministru, Băsescu a arătat, în primul rând că ştie despre ce este vorba în minister şi nu a putut fi dus cu preşul de reţeaua birocratic-infracţională care mişuna pe acolo, ca în toate celelalte cotloane ale puterii post-comuniste. Apoi a arătat fermitate. A zdrobit în negocieri sindicatele (structuri infiltrate şi agitate de reţeaua de putere a fostei Securităţi cu scopul de a destabiliza societatea, pentru a permite devalizarea resurselor în favoarea unor grupuri de interese). Apoi a arătat că, spre deosebire de masa politicienilor guralivi şi mincinoşi, face promisiuni puţine, dar pe care le respectă. Bunăoară, a dus la bun sfârşit, aşa cum promisese la Congresul PD de la Iaşi, din 1996, drumul european, pe patru benzi, care leagă Bucureştiul cu Moldova, până la Iaşi şi Suceava. Pe plan politic a început să crească doar după ce şi-a consolidat profesional şi moral poziţia (a fost singurul parlamentar care a renunţat de bună voie la imunitate atunci când a izbucnit scandalul "Flota") rămânând, deocamdată, de neatins din perspectiva justiţiei. Ca om politic şi-a nimicit, de la bun început, adversarii. Premierul ţărănist îngălat şi, se vede cu tristeţe astăzi, putred moral, din guvernul căruia făcea parte a fost pur şi simplu spulberat de un ministru vivace şi lipsit de scrupule. Fostul său mentor politic, Petre Roman, a fost apoi detronat fără drept de apel într-o competiţie internă pentru şefie cum niciun alt partid nu a mai avut de atunci. După care s-a dezlănţuit strategul electoral. Campania pentru primăria Capitalei, urmată de Waterloo-ul dâmboviţean în care, la vârf de barcă, i-a suflat puterea lui Adrian Năstase precum şi energia formidabilă cu care a reuşit să ducă la capăt, cinci ani mai târziu, războiul de gherilă cu imensa maşinărie electorală pusă de mafia de partid în slujba lui Mircea Geoană, a făcut din campaniile sale obiect de studiu la marketing politic.

În fine, mai trebuie spus, fără sfială, că, de la Ceauşescu încoace, Traian Băsescu a fost singurul preşedinte care a călărit, ad libitum, serviciile de informaţii. După afacerea tenebroasă a răpirii jurnaliştilor în Irak, pe care a gestionat-o în forţă şi cu succes, precum şi după afirmarea hotărâtă şi neşovăielnică a parteneriatului cu Statele Unite, Traian Băsescu a avut un sprijin strategic şi un levier de putere cum ceilalţi preşedinţi de până la el nici n-au visat. Aceste instrumente letale politic, dublate de o inflexibilă experienţă de comandă şi amplificate de o excepţională capacitate de comunicare publică precum şi de un instinct populist rar au făcut din Traian Băsescu un preşedinte "jucător", curajos şi bătăios, căruia i-a priit mediul veninos şi scandalurile şi care a ţinut piept strategiilor de destabilizare a spaţiului public românesc încurajate şi susţinute, cel mai probabil, de Moscova. A fost, sperăm, ultimul preşedinte animat de fantasma salvării cu mâinile proprii a ţării şi a poporului, ultimul lider, ne-ar plăcea să credem, care şi-a personalizat puterea.

Asta i-a permis, desigur, să ţină piept instabilităţii politice şi isteriei neputincioase a securiştilor din parlament la condamnarea comunismului, să dejoace marile cacialmale guvernamentale, să-şi zdrobească adversarii şi să destructureze cele două încercări neconstituţionale de lovitură de stat parlamentară. Dar tot asta l-a făcut, ca pe toţi politicienii care se cred providenţiali, să creadă că orice decizie de-a sa, subiectivă, este bună pentru ţară. Corcolirea "mogulilor" proprii, instituirea ridicolului "pedelism dinastic" al celor două Elene de poveste ale sale, umilirea primilor-miniştri şi apoi a milionului de bugetari cărora le-a tăiat, cu de la sine putere, jumătate din venituri pentru o fantasmagorică reţetă de trecut criza şi, în fine, modul neruşinat şi cinic în care pentru a-şi salva interesele personale i-a călcat în picioare pe absolut toţi cei care i-au fost alături, fac din Traian Băsescu ultimul lider autocrat (soft, ce-i drept!) al ţării care încheie o linie de ascendenţă voluntaristă şi psihologică frisonantă, de tristă amintire, care începe cu Carol al II-lea.

În acest interstiţiu de putere, până când noul preşedinte, care, Slavă Domnului!, nu-i datorează absolut nimic domnului Traian Băsescu, îşi va da măsura proiectului propriu avem dreptul măcar să sperăm că personalizarea puterii în ţara noastră va intra, după cuviinţă, în manualele de istorie, iar mandatul domnului Iohannis se va numi, la final, "Epoca prosperităţii, dreptăţii şi toleranţei".

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi membru în board-ul Fundaţiei Iaşi – Capitala Europeană a Culturii

Publicitate și alte recomandări video